E simplu de înţeles ca oricare ar fi tipul de relaţie în care suntem angrenaţi, acest principiu trebuie respectat. Nu este nimic grav dacă « mai lăsăm garda » câteodată, însă o relaţie sănătoasă nu poate supravitui dacă nu respectăm acest principiu.
Nu ai motive să fii supus cuiva
Indiferent la cine vrem să ne raportăm, că vorbim despre părinţi, despre partenerul nostru, despre prieteni sau despre şefi, nu avem motive să ne supunem. Orice discuţie sau orice acţiune pe care o întreprindem porneşte de la premisa că are loc între două suflete,nu două egouri.
Aici trebuie făcute nişte precizări : dacă ne referim la suflete, asta înseamnă înţelegere, cunoaştere, apropiere, încredere, compasiune. Dacă ne referim la două egouri, evident că aici au loc contradicţii, comparaţii şi conflicte.
Aceasta nu este o relaţie adevărată, este mai degrabă o luptă de orgolii din care, cu mare uşurinţă putem deduce,nu poată să apară ceva bun. În condiţiile în care într-o relaţie unul se supune celuilalt, silit sau de bunăvoie, avem de-a face cu încălcarea liberului arbitru şi « minimalizarea » esenţei noastre divine. Acest fapt este o gravă abatere de la legile universale,în special de la legea karmei şi legea atracţiei.
Citește aici de ce să-ți respecți menirea-n viață!
Aroganţa se plăteşte scump
Aşa cum nu trebuie să ne lăsăm minimalizaţi de alţii, nici noi, la rândul nostru, nu trebuie să încercăm să tratăm pe ceilalţi cu superiorite şi arogantă. Din postura superiorului, avem tendinţa de a ne comporta cu aere de atotştiutor şi atotputernic, ceea ce nu este adevărat, bineînţeles. Nu există cineva care să le ştie pe toate şi să le poată face pe toate.
Noi suntem într-o conexiune permanentă cu alţii. Formăm un tot unitar şi funcţionăm ca într-un puzzle : fiecare are rolul lui,importanţa lui în Univers şi este parte integrantă a întregului. În fiecare dintre noi există divintatea în egală măsură. Ceea ce ne diferenţiază este egoul nostru. El face şi desface în permanenţă, el compară, el evaluează, el se află într-o permanentă concurenţă cu ceilalţi.
Odată dat la o parte egoul, rămâne ceea ce ne face atât de speciali : divinitatea din noi,iar renunţarea la ego este un act de mare însemnătate. Este unul din mijloacele prin care ne apropiem de Dumnezeu,pentru că dincolo de ego nu rămâne decât EL…
În faţa lui Dumnezeu suntem egali, aşa cum suntem egali şi în faţa morţii. Plecarea noastră nu poate avea loc înainte de a fi trăit,deci trăind şi comportându-ne cu ceilalţi aşa cum ne-am comporta cu egalii noştri, toată lumea are de câştigat. Vom câştiga locul nostru drept în inimile semenilor, iar noi lor vom fi asemeni « fraţilor » de cruce.