"Ascunse în văzul tuturor, văzute doar de doritori!"

— Domnule, v-am spus deja! Nu puteți cumpăra medicamentele cu banii aceștia. Vă lipsesc 38 de lei!

Bătrânul din fața tejghelei și-a scos ochelarii și a început să numere din nou bancnotele mototolite.

Avea 82 de ani, o geacă veche, gri, și o căciulă de lână trasă peste urechi. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât scăpa monedele printre degete.

— Mai numărați o dată, domnișoară, vă rog. Poate am greșit eu…

Farmacista, o femeie de vreo 35 de ani, pe nume Daniela, a oftat.

— Domnule, am numărat de trei ori. Aveți 67 de lei, iar medicamentele costă 105.

În spatele bătrânului se formase o coadă.

Un bărbat îmbrăcat elegant se uita nervos la ceas.

— Hai, tataie, că ne prinde Crăciunul aici! Dacă n-ai bani, lasă-i și pleacă!

Bătrânul s-a întors încet.

— Iertați-mă, oameni buni. Nu vreau să supăr pe nimeni.

Apoi s-a apropiat din nou de tejghea.

— Domnișoară, dar dacă iau numai jumătate din ele? Îmi dați doar pentru câteva zile?

Daniela a privit rețeta.

— Nu pot să vă dau o cantitate diferită fără să verific ce se poate elibera. Și oricum, unele sunt în cutii întregi.

Bătrânul a înghițit în sec.

— Înțeleg.

A strâns banii în palmă și a luat rețeta.

— Atunci vin mâine. Poate fac rost de diferență.

A făcut câțiva pași spre ușă, apoi s-a întors.

— Domnișoară, vă rog să-mi spuneți un lucru. Dacă cineva nu ia medicamentele două zile, se poate întâmpla ceva rău?

Daniela a ridicat privirea.

— Depinde de medicament și de boală. Pentru cine sunt?

Bătrânul a ezitat.

— Pentru cineva drag.

— Ce vârstă are persoana?

— Șapte ani.

Farmacista a rămas cu mâna pe tejghea.

— Șapte ani?

Bătrânul a dat din cap.

— Nepoțica mea.

Apoi a ieșit.

Pe bătrân îl chema Gheorghe.

Locuia într-o casă mică, la marginea orașului, împreună cu nepoata lui, Mara.

Fetița avea șapte ani, ochii mari, căprui, și două codițe pe care bunicul se chinuia în fiecare dimineață să i le împletească.

Nu-i ieșeau niciodată egale.

— Bunicule, iar mi-ai făcut una mai sus și una mai jos!

— Lasă, fata moșului, că așa e moda acum!

Mara râdea și îl săruta pe obraz.

Erau singuri de aproape patru ani.

Mama fetiței, fiica lui Gheorghe, murise într-un accident de mașină. Tatăl copilei plecase din țară la scurt timp după înmormântare și nu mai ținuse legătura cu ei.

De atunci, bătrânul își crescuse nepoata cum putuse.

Învățase să gătească supă cu găluște, să spele haine delicate și să facă fundițe din panglici.

Învățase chiar să folosească telefonul, ca să poată vorbi cu învățătoarea.

Dar cel mai greu îi era când Mara se îmbolnăvea.

Fetița avea o afecțiune cronică și urma un tratament prescris de medic. În ultima perioadă, unele dintre medicamente deveniseră greu de cumpărat din pensia lui.

În luna aceea plătise și lemnele pentru sobă.

Mai avea 67 de lei până la pensie.

Și o rețetă de 105 lei.

În ziua aceea, Gheorghe s-a întors acasă pe jos.

Afară era frig, iar vântul îi intra pe sub geaca subțire.

În buzunar ținea rețeta împăturită de patru ori.

Când a intrat în curte, Mara îl aștepta la fereastră.

A deschis ușa înainte ca el să ajungă pe trepte.

— Bunicule! Ai venit!

— Am venit, prințesa moșului.

— Mi-ai adus medicamentele?

Bătrânul a rămas o clipă nemișcat.

— Nu le aveau pe toate, fata mea. Mâine mai încercăm.

Mara s-a uitat la el.

— Iar nu aveau?

— Iar.

Fetița i-a luat mâna rece între palmele ei.

— Nu-i nimic, bunicule. Dar tu de ce tremuri?

— De frig, puiule.

— Atunci vino la sobă. Ți-am păstrat locul cel mai cald.

Gheorghe s-a așezat pe scaunul de lângă sobă.

Mara i-a adus o cană cu ceai.

Nu pusese zahăr.

Nu mai aveau.

— Bunicule, a spus ea după câteva minute, știi ce am făcut azi la școală?

— Ce-ai făcut?

— Am scris o compunere despre eroul meu.

Bătrânul a zâmbit.

— Și despre cine ai scris? Despre vreun pompier?

Mara a clătinat din cap.

— Nu. Despre tine.

Gheorghe a început să râdă.

— Despre mine? Păi eu ce erou sunt, fata moșului? Abia mai urc scările!

Fetița a scos un caiet din ghiozdan.

— Vrei să ți-o citesc?

— Cum să nu?

Mara s-a așezat lângă el și a început:

„Eroul meu este bunicul Gheorghe.

El nu are pelerină și nici puteri magice.

Dar știe să repare orice jucărie, chiar dacă uneori îi tremură mâinile.

Bunicul meu nu aleargă repede, dar vine mereu după mine la școală.

Când mi-e frică noaptea, stă lângă patul meu până adorm.

Când mi-e dor de mama, îmi spune povești despre ea.

Bunicul meu spune că este bătrân și că nu mai poate face multe lucruri.

Dar eu cred că poate face cel mai important lucru din lume.

Poate să mă iubească.

Dacă aș avea o dorință, nu i-aș cere lui Moș Crăciun jucării.

I-aș cere să-l facă pe bunicul tânăr, ca să nu-l mai doară picioarele și să poată sta cu mine mulți, mulți ani.”

Gheorghe și-a scos ochelarii.

— Frumos ai scris, fata moșului.

— Plângi, bunicule?

— Nu, puiule. Mi-a intrat fum în ochi.

Dar soba nu scotea fum.

Între timp, la farmacie, Daniela nu-și putea scoate din minte imaginea bătrânului.

Îi rămăseseră în urechi cuvintele lui:

„Dacă cineva nu ia medicamentele două zile, se poate întâmpla ceva rău?”

A verificat rețeta înregistrată în sistem și a observat că tratamentul era pentru o fetiță.

Și-a amintit de propria copilărie.

Și ea fusese crescută de bunici.

Mama ei lucra în străinătate, iar tatăl murise când Daniela avea patru ani.

Bunicul o ducea la școală cu bicicleta, chiar și iarna.

Bunica îi cosea rochițe din haine vechi.

Iar când Daniela se îmbolnăvea, bunicul mergea kilometri întregi până la dispensar.

Într-o zi, când avea zece ani, îl întrebase:

— Bunicule, de ce nu-ți cumperi și tu pantofi noi?

El îi răspunsese:

— Pentru că pantofii mei știu deja drumul, fată dragă. Ai tăi abia îl învață.

Daniela nu uitase niciodată acele cuvinte.

A privit spre ușa farmaciei.

Bătrânul plecase de aproape o oră.

A rugat-o pe colega ei să preia clienții și a ieșit să-l caute.

Dar Gheorghe dispăruse.

A doua zi dimineață, bătrânul s-a întors la farmacie.

Avea aceeași geacă, aceeași căciulă și aceeași rețetă împăturită.

Numai că de data aceasta ținea în mână o pungă mică.

S-a apropiat de tejghea.

— Bună dimineața, domnișoară.

Daniela l-a recunoscut imediat.

— Bună dimineața! Mă bucur că ați revenit.

Bătrânul a scos banii din buzunar.

— Am făcut rost de diferență.

A pus pe tejghea mai multe bancnote și monede.

Daniela le-a numărat.

Erau exact 105 lei.

— Ați reușit să strângeți toți banii?

Gheorghe a zâmbit.

— Da, domnișoară.

— Cum?

Bătrânul a privit punga pe care o ținea în mână.

— Am vândut ceva.

— Ce anume?

A ezitat.

Apoi a scos din pungă o cutiuță goală, de catifea.

— Verigheta nevestei mele.

Daniela a simțit cum i se strânge inima.

— Poftim?

— A murit acum șase ani. Am păstrat verigheta ei într-o cutie, lângă fotografie. Era singurul lucru de valoare pe care îl mai aveam de la ea.

A mângâiat cutiuța cu degetul.

— Dar nepoata mea are nevoie de medicamente. Iar nevastă-mea, Dumnezeu s-o odihnească, ar fi făcut la fel.

Daniela a rămas fără cuvinte.

— Domnule Gheorghe, vă rog să așteptați puțin.

A intrat în camera din spate.

Câteva clipe mai târziu s-a întors cu medicamentele.

— Am verificat rețeta. Acestea sunt cele prescrise, iar farmacistul vă poate explica administrarea și ce trebuie făcut dacă s-a întrerupt tratamentul.

Bătrânul a întins banii.

Dar Daniela i-a împins ușor înapoi.

— Nu trebuie să-mi dați nimic.

— Cum adică? Nu se poate, domnișoară!

— Am achitat eu diferența și restul sumei din banii mei. Este un cadou pentru Mara.

Gheorghe a început să tremure.

— Nu, maică. Nu pot primi așa ceva. Eu nu cerșesc.

Daniela a ieșit de după tejghea.

— Știu că nu cerșiți. Dar și eu am fost crescută de bunici. Și cineva i-a ajutat când eu eram mică.

Bătrânul și-a dus mâna la ochi.

— Dumnezeu să vă răsplătească, domnișoară…

— Nu trebuie să-mi mulțumiți. Dar vreau să vă rog ceva.

— Orice.

— Să-mi permiteți să vă cunosc nepoțica.

În duminica următoare, Daniela a mers în vizită la Gheorghe și Mara.

A dus o prăjitură, câteva fructe și o carte de povești.

Când a intrat în casă, fetița s-a ascuns timidă în spatele bunicului.

— Mara, a spus Gheorghe, dânsa este doamna care ne-a ajutat cu medicamentele.

Fetița a ieșit încet de după el.

— Dumneavoastră sunteți îngerul bunicului?

Daniela a zâmbit.

— Nu, draga mea. Sunt doar Daniela.

— Bunicul a zis că un înger l-a ajutat când era foarte supărat.

Bătrânul a început să plângă.

Daniela s-a aplecat și a îmbrățișat fetița.

— Atunci poate putem fi prietene.

Mara a dat din cap.

— Da. Dar să știți că bunicul meu face cele mai bune clătite din lume.

Au râs toți trei.

În după-amiaza aceea, Daniela a aflat cât de greu le era celor doi.

A văzut lemnele puține de lângă sobă, frigiderul aproape gol și ghetele fetiței, cu talpa lipită.

Dar a văzut și altceva.

Pe perete erau zeci de desene făcute de Mara.

În toate apărea același bătrân, cu o căciulă gri și un zâmbet mare.

Iar deasupra patului fetiței era lipită o foaie pe care scria:

„Eu și bunicul. Pentru totdeauna.”

În săptămânile următoare, Daniela a început să-i viziteze mai des.

Nu le-a promis lucruri imposibile.

Dar a făcut câteva lucruri simple.

A vorbit cu un asistent social despre ajutoarele la care ar fi putut avea dreptul.

A găsit o organizație care sprijinea familiile cu venituri mici.

A ajutat la programările medicale ale Marei și la găsirea unor soluții pentru costurile tratamentului.

Iar într-o zi a mers împreună cu Gheorghe la amanetul unde vânduse verigheta.

Din fericire, bijuteria nu fusese încă revândută.

Daniela a cumpărat-o și i-a pus cutiuța în palmă.

— Luați-o înapoi.

Gheorghe a deschis cutia.

Când a văzut verigheta, a început să plângă.

— Domnișoară… Asta e tot ce mi-a rămas de la Maria mea.

— Atunci trebuie să rămână la dumneavoastră.

Bătrânul a strâns cutiuța la piept.

— Nu știu cum să vă mulțumesc.

Daniela l-a luat de braț.

— Într-o zi, când Mara va fi mare, să-i povestiți că oamenii se pot ajuta unii pe alții. Atât.

Au trecut cinci ani.

Mara are acum doisprezece ani.

Învață bine, iubește matematica și spune că vrea să devină medic.

Gheorghe a împlinit 87 de ani.

Merge mai încet și aude mai greu, dar încă îi pregătește nepoatei micul dejun.

Daniela îi vizitează în fiecare duminică.

Iar în ziua în care Mara a primit premiul întâi la școală, fetița a insistat ca bunicul și Daniela să stea amândoi în primul rând.

După festivitate, Mara a venit spre ei cu diploma în mână.

— Bunicule, uite! Am reușit!

Gheorghe a sărutat-o pe frunte.

— Bravo, fata moșului!

Apoi Mara s-a întors spre Daniela.

— Și dumneavoastră trebuie să primiți ceva.

A scos din ghiozdan un plic.

Înăuntru era o scrisoare.

Daniela a început să citească:

„Dragă Daniela,

Bunicul spune că într-o zi a mers la farmacie și nu avea destui bani pentru medicamentele mele.

Mi-a povestit că i-a fost rușine și că a plâns pe drum.

Dar mi-a mai spus că a doua zi a întâlnit un om care i-a schimbat viața.

Eu eram mică atunci și nu înțelegeam.

Acum înțeleg.

Dacă dumneavoastră nu l-ați fi ajutat, bunicul ar fi continuat să se descurce singur, chiar și atunci când nu mai putea.

Și poate ar fi obosit prea tare.

Vreau să vă mulțumesc că ați avut grijă de el.

Pentru că eu nu am mamă și tată lângă mine.

Dar îl am pe bunicul.

Și cât timp îl am pe el, am tot ce contează.

Când voi deveni medic, vreau să ajut și eu copiii care nu au bani.

Așa cum m-ați ajutat dumneavoastră.

Cu drag,

Mara.”

Daniela n-a mai putut termina scrisoarea.

A îmbrățișat-o pe fetiță și a început să plângă.

Gheorghe stătea lângă ele, cu verigheta Mariei într-o cutiuță pe care o purta mereu în buzunar.

A privit spre cer și a șoptit:

— Vezi, Marie? Fata noastră e bine. Am avut grijă de ea, așa cum ți-am promis.

În seara aceea, când Daniela se pregătea să plece, Gheorghe a condus-o până la poartă.

— Maică, pot să te întreb ceva?

— Sigur, nea Gheorghe.

— De ce ai făcut toate astea pentru noi? Nu suntem rude. Nu ne cunoșteai.

Daniela a zâmbit trist.

— Pentru că atunci când eram mică, bunicul meu a fost nevoit să vândă bicicleta cu care mă ducea la școală, ca să-mi cumpere o pereche de ochelari.

A făcut o pauză.

— Și pentru că, în ziua aceea, nimeni nu l-a ajutat.

Gheorghe i-a luat mâna.

— Dar uite că Dumnezeu a făcut să ne întâlnim noi.

Daniela l-a îmbrățișat.

Din casă s-a auzit vocea Marei:

— Bunicule! Vino, că se răcește ceaiul!

Bătrânul a zâmbit.

— Mă cheamă fata mea.

Și a pornit încet spre casă.

Daniela a rămas câteva clipe lângă poartă, privindu-l.

Un bătrân cu spatele încovoiat, cu pași mici și cu o căciulă veche.

Un om pe lângă care sute de persoane ar fi trecut fără să-l observe.

Dar pentru o fetiță de doisprezece ani, el era întreaga lume.

Uneori, bătrânul care numără monedele la farmacie nu cumpără medicamente pentru el. Poate încearcă să țină sănătos singurul om care i-a mai rămas pe lume.

Și poate că înainte să ne supărăm pe cineva care se mișcă prea încet, care nu are destui bani sau care ne ține câteva minute la coadă, ar trebui să ne amintim că fiecare om duce o povară despre care noi nu știm nimic.

Pentru că bunicii nu au întotdeauna bani, putere sau sănătate. Dar unii dintre ei au atâta iubire în suflet, încât ar da și ultimul lucru de preț numai să nu-și vadă nepoții suferind.

*Continutul acestui articol este doar pentru informare si nu se doreste a fi un substitut pentru sfatul medicului. Pentru un diagnostic corect, va recomandam sa consultati un medic specialist.