MAMĂ, NU MAI VENI LA ȘCOALĂ DUPĂ FATA MEA! ÎI ESTE RUȘINE CU TINE!” Bunica a plecat fără să spună un cuvânt. Dar trei zile mai târziu, nepoata a făcut ceva ce nimeni nu se aștepta.
În fiecare zi, la ora două fără un sfert, tanti Maria își punea paltonul maro, își lega basmaua sub bărbie și pleca spre școală.
Avea 74 de ani și mergea destul de greu. O supăra un genunchi, mai ales când se schimba vremea, dar nu lipsea niciodată.
De patru ani o lua de la școală pe nepoata ei, Ana.
Fata avea acum unsprezece ani, era în clasa a cincea și locuia cu mama ei, Alina, într-un apartament cu două camere.
Tatăl Anei plecase din familie când fetița avea doar trei ani. La început mai suna de ziua ei, apoi telefoanele se rărisă, până când nu mai sunase deloc.
Alina lucra la un supermarket, uneori până seara târziu. Așa că tanti Maria se ocupa de aproape toate lucrurile din casă.
Dimineața îi pregătea Anei micul dejun, îi verifica ghiozdanul și îi punea un sandviș într-o caserolă veche, pe care o spăla cu grijă în fiecare seară.
La prânz o aștepta în fața școlii.
Uneori îi aducea un covrig cald. Alteori, câte un măr sau o plăcintă făcută acasă.
— Bunico, iar mi-ai adus de mâncare? o întreba Ana.
— Păi de unde să știu eu dacă ai mâncat tot ce ți-am pus?
— Am mâncat, bunico!
— Bine, bine. Ia plăcinta asta și o mănânci mai târziu.
Fata râdea și o lua de braț.
Așa fusese mereu.
Până într-o zi de miercuri.
În dimineața aceea, tanti Maria își pusese paltonul vechi, cel cu un nasture diferit de ceilalți. Nu mai avea bani să-și cumpere altul și nici nu considera că avea nevoie.
Îl purta de aproape zece ani.
La poarta școlii, Ana stătea cu trei colege.
Când și-a văzut bunica, a făcut câțiva pași înapoi.
— Ana! a strigat bătrâna. Hai, mamă, că am făcut cartofi la cuptor!
Una dintre fete a început să râdă.
— Ana, asta e bunica ta? Ce basma are!
Cealaltă a șoptit ceva, iar toate trei au chicotit.
Ana s-a înroșit.
— Bunico, ți-am zis să nu mai strigi după mine!
Tanti Maria s-a oprit.
— Dar ce-am făcut, mamă?
— Nimic. Hai acasă!
Pe drum, fata n-a scos aproape niciun cuvânt.
Bătrâna a încercat să o întrebe cum fusese la școală, dar Ana i-a răspuns scurt:
— Bine.
Când au ajuns acasă, fetița a intrat direct în cameră.
Tanti Maria a pus masa și a așteptat-o.
Seara, când Alina s-a întors de la serviciu, Ana i-a povestit ce se întâmplase.
Dar nu i-a spus că fetele râseseră de bunica ei.
I-a spus doar că nu mai voia să fie luată de la școală.
— Mami, toate colegele mele merg singure acasă. Numai pe mine mă așteaptă bunica la poartă, de parcă aș fi la grădiniță!
Alina era obosită. Avusese o zi grea, iar șefa o certase pentru o greșeală la casă.
— Bine, o să vorbesc eu cu ea.
Tanti Maria era în bucătărie, spăla vasele.
— Mamă, de mâine nu mai trebuie să mergi după Ana.
Bătrâna s-a întors mirată.
— De ce, mamă? S-a întâmplat ceva?
— Nu s-a întâmplat nimic. Dar fata e mare. Se descurcă singură.
— Păi e aglomerat la trecerea aia de pietoni. Și sunt câini pe lângă parc…
Alina a oftat.
— Mamă, te rog! Nu mai exagera cu toate. Ana mi-a zis că îi este rușine să o mai aștepți la școală. Las-o și tu să crească!
Bătrâna a rămas cu farfuria în mână.
— Îi este rușine cu mine?
Alina și-a dat seama că vorbise prea aspru, dar era prea obosită să mai continue discuția.
— Nu asta am vrut să spun. Doar că nu mai e nevoie să mergi.
— Am înțeles, mamă.
Tanti Maria a pus farfuria în uscător.
Și-a șters mâinile de prosop și a ieșit din bucătărie.
N-a mai spus nimic.
A doua zi, la ora două fără un sfert, bătrâna s-a ridicat din fotoliu, din obișnuință.
A privit ceasul.
Apoi paltonul agățat în cuier.
S-a așezat la loc.
După câteva minute, s-a dus la fereastră și a privit strada.
Ana a venit singură, cu ghiozdanul într-o mână și telefonul în cealaltă.
— Bunico, am venit!
— Bine ai venit, mamă. Spală-te pe mâini, că e mâncarea gata.
Fata a mâncat repede și s-a dus în cameră.
Bătrâna a rămas singură la masă.
Pe farfurioara de lângă ea era o bucată de plăcintă cu mere.
O pregătise dimineață, din obișnuință.
A învelit-o într-un șervețel și a pus-o în frigider.
În ziua următoare, Ana a venit din nou singură.
Și în următoarea.
Tanti Maria nu s-a mai dus la poarta școlii.
Dar în fiecare zi, la ora două, stătea lângă fereastră.
Nu ca să o controleze.
Ci pentru că nu se putea liniști până nu o vedea intrând pe poartă.
Vineri seara, Alina a observat că mama ei era neobișnuit de tăcută.
— Mamă, te simți bine?
— Da, mamă. Sunt doar puțin obosită.
— Te doare genunchiul?
— Mă mai doare. Trece.
— Ai luat pastila?
— Am luat-o.
Alina a intrat în dormitor și a închis ușa.
Nu observase că, în ultimele trei zile, mama ei nu mai ieșise aproape deloc din casă.
Nici că nu mai fredona cântecele acelea vechi când gătea.
Nici că începuse să mănânce singură, după ce termina toată lumea.
Luni dimineață, Ana s-a trezit mai devreme decât de obicei.
Avea de pregătit un proiect pentru școală.
La ora de limba română, profesoara le ceruse elevilor să aducă un obiect vechi din familie și să povestească de ce este important.
Ana căutase prin sertarele din sufragerie, fără să găsească nimic interesant.
Apoi și-a amintit că bunica avea o cutie de tablă, ținută pe raftul de sus al dulapului.
O văzuse de multe ori, dar nu o deschisese niciodată.
Bunica era plecată la farmacie.
Ana a tras un scaun, a luat cutia și a așezat-o pe pat.
Înăuntru erau câteva fotografii îngălbenite, un ceas bărbătesc care nu mai mergea, niște scrisori și un plic mare, pe care scria cu pixul:
„Pentru Ana”.
Fata a desfăcut plicul.
Înăuntru erau fotografii cu ea de când era mică.
În prima avea câteva luni și dormea în brațele bunicii.
În alta era într-un pătuț de spital, cu o mână bandajată.
Mai era o fotografie de la prima zi de grădiniță.
Și una de la serbarea de Crăciun, când purtase o rochiță roșie.
Pe spatele fiecărei fotografii, bunica scrisese câteva cuvinte.
„Ana, 8 luni. A făcut primii pași ținându-se de mâna mea.”
„Ana, 3 ani. A avut febră mare. Am stat cu ea toată noaptea.”
„Ana, 6 ani. Prima zi de școală. A plâns puțin la poartă, dar mi-a făcut cu mâna de la fereastră.”
Fata a zâmbit.
Apoi a găsit o fotografie cu bunica, mult mai tânără, îmbrăcată într-o rochie albastră.
Era în fața unei croitorii.
Pe spate scria:
„Ultima zi la serviciu. De luni stau cu Ana, ca Alina să poată merge la muncă.”
Ana a citit de două ori.
Nu știa că bunica lucrase la croitorie.
Nu știa nici că renunțase la serviciu pentru a avea grijă de ea.
Sub fotografii se afla un caiet mic, cu coperți verzi.
Pe prima pagină scria:
„Lucruri pe care să nu le uit despre Ana.”
Fetița l-a deschis.
Erau notate primele cuvinte, primele desene, zilele când fusese bolnavă, mâncărurile preferate și întâmplări amuzante.
La o pagină, bunica scrisese:
„Astăzi Ana m-a întrebat dacă o să vin mereu după ea la școală. I-am spus că o să vin cât o să mă mai țină picioarele. M-a îmbrățișat și mi-a zis că atunci când o să fiu eu bătrână, o să vină ea după mine.”
Ana a simțit un nod în gât.
A întors pagina.
Ultima însemnare era de miercurea trecută.
Scrisul era puțin tremurat.
„Astăzi am aflat că Anei îi este rușine cu mine. Probabil am îmbătrânit și nu-mi dau seama că o încurc. N-o să mă mai duc la școală. Dar tot o să mă uit pe geam până vine. Nu pot altfel. E copilul meu de suflet.”
Fata a început să plângă.
A rămas mult timp pe marginea patului, cu caietul în brațe.
Își amintea cum râseseră colegele de basmaua bunicii.
Și cum ea, în loc să le spună să înceteze, se rușinase.
Când tanti Maria s-a întors de la farmacie, Ana a fugit spre ea.
— Bunico!
— Ce e, mamă? Ai pățit ceva?
Fata a îmbrățișat-o atât de tare, încât bătrâna aproape a scăpat sacoșa din mână.
— Iartă-mă, bunico!
— Pentru ce, puiule?
— Pentru că am fost rea cu tine. Pentru că mi-a fost rușine când au râs fetele.
Tanti Maria i-a mângâiat părul.
— Lasă, mamă. Așa sunt copiii. Nu-i nimic.
— Ba e ceva! Tu ai avut grijă de mine mereu. Și eu te-am făcut să plângi.
Bătrâna a încercat să zâmbească.
— Hai, nu mai plânge. Că plâng și eu.
Au rămas îmbrățișate în hol, lângă cuierul pe care atârna paltonul maro.
A doua zi, la școală, Ana și-a prezentat proiectul.
Nu adusese un obiect scump sau vreo fotografie cu o rudă celebră.
Adusese o basma veche, cu flori albastre.
Era basmaua bunicii.
— Obiectul meu este basmaua bunicii Maria, a început ea.
Câțiva copii au zâmbit.
Ana a continuat:
— Bunica mea are 74 de ani. Merge greu și o doare un genunchi. Timp de patru ani a venit în fiecare zi să mă ia de la școală. Chiar și când ploua sau ningea.
Profesoara a lăsat catalogul jos.
— De ce ai ales tocmai basmaua, Ana?
Fata a înghițit în sec.
— Pentru că săptămâna trecută mi-a fost rușine cu bunica. Niște fete au râs de hainele ei și eu m-am supărat pe ea, în loc să le spun să nu mai râdă.
În clasă s-a făcut liniște.
— Apoi am găsit un caiet în care bunica a scris lucruri despre mine, de când eram mică. Am aflat că a renunțat la serviciu ca să mă crească. Și că a stat lângă mine în toate nopțile când eram bolnavă.
Ana a desfăcut basmaua și a ținut-o în mâini.
— Eu am ales-o pentru că miroase a săpunul bunicii și a plăcintă cu mere. Și pentru că mi-am dat seama că, atunci când o să fiu mare, n-o să-mi amintesc ce haine purtau colegele mele. Dar o să-mi amintesc cine mă aștepta la poarta școlii.
Profesoara avea ochii umezi.
Una dintre fetele care râseseră a privit în bancă.
La sfârșitul orei, profesoara a întrebat-o pe Ana dacă poate păstra o copie a compunerii pentru revista școlii.
Fata a acceptat.
Dar mai avea o rugăminte.
— Doamna profesoară, pot să plec astăzi cu cinci minute mai devreme?
— De ce, Ana?
— Vreau să ajung eu prima la poartă.
În ziua aceea, tanti Maria stătea ca de obicei lângă fereastră.
Era aproape ora două.
Se uita spre colțul străzii, așteptând să o vadă pe Ana.
Deodată, a sunat soneria.
Când a deschis ușa, nepoata stătea în fața ei, cu ghiozdanul în spate și cu basmaua albastră în mână.
— Bunico, îmbracă-te!
— Unde să mergem, mamă?
— Până la școală.
— La școală? Dar tu abia ai venit de acolo!
— Știu. Dar vreau să facem o fotografie împreună, la poartă.
Bătrâna a privit-o nedumerită.
— Cu mine?
— Da, bunico. Cu tine.
— Păi sunt îmbrăcată cu hainele astea vechi…
Ana a luat-o de mână.
— Sunt bune, bunico. Și pune-ți basmaua asta, te rog. E preferata mea.
Tanti Maria n-a mai întrebat nimic.
Și-a pus paltonul maro, și-a legat basmaua și a ieșit cu nepoata de braț.
Au mers încet.
La trecerea de pietoni, Ana a așteptat-o răbdătoare.
Când au ajuns la poarta școlii, fata și-a scos telefonul.
— Bunico, zâmbește!
— Stai, mamă, că mi-a intrat basmaua în ochi!
Au râs amândouă.
Ana a făcut fotografia.
Apoi i-a arătat-o.
— Uite ce frumoasă ești!
Bătrâna s-a uitat lung la ecran.
— Ei, frumoasă… Sunt bătrână, mamă.
— Ești bunica mea. Pentru mine ești cea mai frumoasă.
Tanti Maria și-a șters discret o lacrimă cu colțul basmalei.
În seara aceea, Alina a găsit fotografia pe telefonul fiicei sale.
Sub ea, Ana scrisese:
„Cu bunica mea, care m-a așteptat ani întregi la poarta școlii. De acum, când o să aibă nevoie, o să o aștept și eu pe ea.”
Alina a citit mesajul de câteva ori.
Apoi s-a dus în bucătărie, unde mama ei curăța cartofi.
S-a așezat lângă ea.
— Mamă…
— Da, fata mea?
— Îmi pare rău pentru ce ți-am spus zilele trecute.
Tanti Maria a lăsat cuțitul jos.
— Lasă, mamă. Ai și tu multe pe cap.
— Știu. Dar asta nu înseamnă că pot să vorbesc oricum cu tine.
Bătrâna a zâmbit.
— Hai, pune mâna și curăță doi cartofi, dacă tot ai venit. Că ne apucă noaptea.
Alina a început să râdă.
A luat un cuțit și s-a așezat lângă mama ei.
Pentru prima dată după mult timp, au pregătit cina împreună.
Fotografia făcută la poarta școlii a fost pusă într-o ramă, pe peretele din sufragerie.
Tanti Maria încă o mai privea uneori, când credea că nu o vede nimeni.
Într-o seară, Ana a surprins-o uitându-se la ea.
— Ce faci, bunico?
— Mă uit la noi două, mamă.
— Și de ce zâmbești?
Bătrâna a răspuns simplu:
— Pentru că eu credeam că ai crescut și nu mai ai nevoie de mine.
Ana s-a apropiat și a îmbrățișat-o.
— O să am nevoie de tine mereu, bunico. Doar că, uneori, o să fiu eu cea care te ține de mână.
Tanti Maria n-a mai spus nimic.
A strâns-o la piept și i-a sărutat creștetul.
Afară începuse să plouă.
Paltonul maro era în cuier, iar basmaua cu flori albastre stătea împăturită pe un raft.
Nu erau lucruri de preț.
Dar pentru Ana deveniseră cele mai frumoase lucruri din lume.
Uneori ne rușinăm de hainele vechi ale părinților și bunicilor noștri, fără să ne gândim că poate tocmai ei au purtat aceleași haine ani la rând ca să ne poată cumpăra nouă altele noi.
Și poate că, într-o zi, am da orice să mai vedem o dată la poarta școlii omul acela cu paltonul vechi, care ne aștepta indiferent de vreme.
Dar timpul nu se întoarce.
De aceea, cât încă îi avem lângă noi, să nu ne fie rușine să-i luăm de mână.
Voi vă mai amintiți cine vă aștepta când ieșeați de la școală? Mama, tata sau bunicii? Și ce ați da să mai trăiți măcar o dată acele clipe?





