— Sper că nu ai de gând să faci o scenă, Cristina. Suntem oameni maturi și putem discuta civilizat.
Cristina stătea în pragul bucătăriei, cu un prosop în mână.
Era joi seara, puțin după ora șapte. Tocmai scosese din cuptor o tavă cu cartofi și pui, iar pe masă erau două farfurii.
Soțul ei, Mihai, intrase pe ușă însoțit de o femeie tânără, blondă, cu o burtică de gravidă vizibilă sub paltonul bej.
În hol se aflau două valize mari și o geantă de voiaj.
— Cine este? întrebă Cristina, deși bănuia răspunsul.
— Ea este Laura. Ți-am vorbit despre ea.
Cristina îl privi.
— Nu. Mi-ai spus că ai o colegă pe nume Laura. Nu mi-ai spus că o aduci acasă cu bagajele.
Tânăra își aranjă părul după ureche.
— Bună, Cristina. Știu că situația este puțin incomodă…
Cristina o întrerupse.
— Puțin?
Mihai oftă.
— Te rog să nu începi. Laura este însărcinată și are nevoie de liniște. Apartamentul ei este prea mic, iar noi avem trei camere. Am hotărât că, pentru o perioadă, va locui aici.
Cristina se uită când la el, când la femeia însărcinată.
— Ați hotărât?
— Da.
— Voi doi?
— Cristina, nu complica lucrurile.
Ea își puse prosopul pe masă.
— Și eu unde ar trebui să dorm?
Mihai ridică din umeri.
— Poți să rămâi în dormitorul mic. Sau, dacă te deranjează situația, poți să mergi o vreme la mama ta.
Laura interveni cu un zâmbet stânjenit.
— Nu vreau să te simți alungată din propria casă.
Cristina o privi lung.
— Ce drăguț din partea ta.
Mihai făcu un pas înainte.
— Uite, Cristina, divorțul nostru oricum este aproape gata. Nu are rost să ne mai prefacem că suntem o familie.
Femeia rămase câteva secunde nemișcată.
Apoi, spre surprinderea amândurora, zâmbi.
— Aveți dreptate.
Mihai clipi.
— Poftim?
— Suntem adulți. Nu are rost să ne certăm.
Cristina deschise sertarul de lângă frigider, scoase un set de chei și i-l întinse Laurei.
— Poftim. Cheile de rezervă.
Tânăra le luă nedumerită.
— Mulțumesc…
— Cu plăcere. Faceți-vă comozi.
Mihai zâmbi mulțumit.
— Vezi? Știam eu că putem rezolva lucrurile civilizat.
Cristina își luă geanta de pe cuier.
— Eu ies puțin. Voi despachetați liniștiți.
— Unde te duci? întrebă Mihai.
— Să rezolv ceva.
— La ora asta?
Cristina îl privi drept în ochi.
— Da, Mihai. Unele lucruri trebuie rezolvate la timp.
Și ieși.
Cristina avea 43 de ani.
Era căsătorită cu Mihai de optsprezece ani.
Se cunoscuseră când ea avea 24, iar el 27. Cristina lucra la o firmă de contabilitate, iar Mihai era agent de vânzări la o companie de materiale de construcții.
Nu avuseseră o viață spectaculoasă.
Dar avuseseră una frumoasă.
Cel puțin așa crezuse ea.
La început locuiseră într-o garsonieră închiriată.
Dormiseră pe o canapea extensibilă, mâncaseră paste trei zile la rând când rămâneau fără bani și făcuseră concedii cu cortul.
Cristina își amintea și acum prima lor aniversare de căsătorie.
Mihai venise acasă cu un buchet de margarete și o prăjitură cumpărată de la cofetăria din colț.
— N-am bani de restaurant, îi spusese el.
Ea râsese.
— Nici nu vreau restaurant.
Mâncaseră prăjitura direct din cutie, cu două lingurițe.
Pe atunci, Cristina credea că fericirea înseamnă să ai lângă tine omul potrivit.
Nu conta unde locuiai.
Nu conta câți bani aveai.
Conta să nu te simți singur.
La trei ani după nuntă, Cristina moștenise un apartament de la mătușa ei, tanti Victoria.
Femeia nu avusese copii și o crescuse aproape ca pe o fiică.
Când Cristina era mică, mergea în fiecare vacanță la ea.
Tanti Victoria îi făcea clătite, îi împletea părul și îi spunea mereu:
— Să înveți, Cristina. Să ai serviciul tău, banii tăi și un acoperiș deasupra capului. Nu pentru că bărbații ar fi răi, ci pentru că viața se poate schimba într-o singură zi.
Cristina râdea.
— Dar eu o să mă mărit cu un om bun!
— Așa să fie, fata mea. Dar tot să ai grijă de tine.
Când tanti Victoria murise, îi lăsase apartamentul cu trei camere.
Era vechi, cu parchet care scârțâia și ferestre din lemn.
Cristina și Mihai îl renovaseră treptat.
Schimbaseră instalațiile, zugrăviseră pereții și cumpăraseră mobilă.
Cristina plătise cea mai mare parte a lucrărilor din economiile ei.
Mihai contribuise și el, mai ales cu munca și cu o parte dintre materiale.
Apartamentul rămăsese însă pe numele Cristinei.
Era moștenirea ei.
Un lucru pe care Mihai îl știa foarte bine.
Sau cel puțin ar fi trebuit să-l știe.
În ultimii doi ani, căsnicia lor începuse să se destrame.
La început au fost lucruri mici.
Mihai venea tot mai târziu acasă.
Nu mai avea răbdare să o asculte.
Se enerva dacă îl întreba unde fusese.
— Iar mă controlezi?
— Nu te controlez, Mihai. Te-am întrebat dacă mănânci acasă.
— Nu trebuie să-ți dau raportul pentru fiecare minut!
Cristina învățase să tacă.
Apoi apăruseră weekendurile în care Mihai pleca „la muncă”.
Telefonul ținut permanent cu ecranul în jos.
Parola schimbată.
Și parfumul străin de pe cămașă.
Într-o seară, Cristina îl întrebă direct:
— Ai pe altcineva?
Mihai izbucni în râs.
— Serios? Asta ai ajuns să crezi despre mine?
— Te-am întrebat ceva.
— Nu, Cristina. N-am pe nimeni. Dar dacă tot continui cu suspiciunile astea, o să ajung să-mi doresc să am!
Ea îl crezuse.
Sau poate doar voise să-l creadă.
Adevărul ieșise la iveală cu șase luni înainte de seara în care Laura apăruse la ușă.
Cristina primise un mesaj de la un număr necunoscut.
„Îmi pare rău că trebuie să afli așa. Soțul tău are o relație cu Laura de aproape un an.”
Sub mesaj erau două fotografii.
În prima, Mihai o săruta pe Laura în parcarea unui restaurant.
În a doua, cei doi stăteau îmbrățișați la o terasă.
Cristina privise fotografiile aproape zece minute.
Nu plânsese.
Nu țipase.
Doar simțise că i se face frig.
Când Mihai venise acasă, îl așteptase la masa din bucătărie.
— Cine este Laura?
Bărbatul încremenise.
— Ce?
Cristina îi arătase fotografiile.
Mihai se așezase pe scaun.
— Pot să explic.
— Te ascult.
— Nu mai eram fericit, Cristina.
Femeia îl privise fără să clipească.
— Și de ce nu mi-ai spus?
— Am încercat.
— Nu, Mihai. Mi-ai spus că ești obosit, că ai mult de lucru, că te stresez. Dar nu mi-ai spus că iubești altă femeie.
El își trecuse mâinile prin păr.
— Nu am vrut să te rănesc.
Cristina râsese scurt.
— Și cum credeai că o să mă simt când o să aflu?
Nu primise răspuns.
După câteva săptămâni, Mihai îi spusese că vrea divorțul.
Cristina acceptase.
Nu pentru că nu-l mai iubea.
Ci pentru că înțelesese că nu putea ține lângă ea un om care nu mai voia să rămână.
Au început procedurile.
Au discutat despre bunurile comune, despre economii și despre mașină.
Cristina nu ceruse scandal.
Nu îi sunase părinții.
Nu îi scrisese Laurei.
Nu publicase nimic pe internet.
Voia doar să se termine.
Dar Mihai interpretase liniștea ei ca pe o slăbiciune.
Începuse să vorbească tot mai des despre apartament.
— Până la urmă, și eu am băgat bani aici.
— Știu, Mihai. Și vom discuta despre contribuțiile tale în mod corect.
— Nu poți să mă dai afară după optsprezece ani.
— N-am spus că vreau să te dau afară.
— Atunci de ce tot vorbești despre acte?
Cristina nu răspundea.
Dar începuse să fie atentă.
Într-o după-amiază, cu o lună înainte de apariția Laurei, Cristina găsise pe masa din sufragerie un dosar.
Mihai îl uitase acolo.
Nu era genul de om care să-și lase documentele la vedere.
Cristina voise să-l pună deoparte, dar văzuse numele apartamentului într-o evaluare imobiliară.
Apoi descoperise o ofertă de credit.
Și un mesaj imprimat de la o agenție imobiliară.
„După clarificarea situației juridice a proprietății, putem discuta vânzarea.”
Cristina simțise un nod în stomac.
În seara aceea îl întrebă:
— Mihai, de ce ai cerut o evaluare a apartamentului?
El se înroși.
— Ce-ai căutat în actele mele?
— Dosarul era pe masă.
— Nu aveai dreptul să umbli în el!
— De ce vrei să vinzi apartamentul?
Mihai se ridică brusc.
— Nu vreau să vând nimic! Mă interesez și eu de prețuri!
Cristina nu mai insistă.
A doua zi, își sună avocata.
Avocata ei, doamna Irina Marinescu, era o femeie de cincizeci și ceva de ani, cu părul scurt și o voce calmă.
Ascultă tot ce îi povesti Cristina.
Apoi ceru să vadă actele.
Contractul de moștenire.
Extrasul de carte funciară.
Documentele privind renovările.
După ce le verifică, ridică privirea.
— Cristina, apartamentul este bunul tău propriu, dobândit prin moștenire. Mihai poate avea eventuale pretenții privind anumite contribuții dovedite, dar asta nu îl transformă automat în coproprietar.
Cristina oftă.
— Știu.
— Atunci de ce ești atât de speriată?
Femeia își frecă palmele.
— Pentru că nu-l mai recunosc.
Avocata închise dosarul.
— În cazul acesta, trebuie să stabilim clar cine are dreptul să locuiască acolo până la finalizarea divorțului și cum se poate face o eventuală evacuare, dacă va fi necesară. Nu schimba încuietorile și nu încerca să-i scoți lucrurile pe cont propriu.
Cristina dădu din cap.
— Nu vreau răzbunare. Vreau doar să-mi recuperez viața.
— Atunci facem lucrurile legal.
În seara în care Mihai o aduse pe Laura acasă, Cristina știa deja ce avea de făcut.
Nu pregătise însă scena aceea.
Nu se așteptase ca soțul ei să aibă atâta îndrăzneală.
Să intre cu amanta însărcinată în casa în care ea trăise optsprezece ani.
Să-i spună că poate dormi în camera mică.
Să-i ceară să fie „civilizată”.
Când le întinse cheile de rezervă, nu o făcu pentru că acceptase situația.
O făcu pentru că nu voia să transforme holul într-un câmp de luptă.
Și pentru că avea nevoie să vorbească din nou cu avocata înainte să facă orice pas.
În seara aceea, Cristina nu se duse la mama ei.
Se duse la Irina.
Avocata o primi la birou, deși era târziu.
— Ce s-a întâmplat?
Cristina se așeză.
— A adus-o acasă.
— Pe Laura?
— Da. Cu două valize. Este însărcinată.
Irina rămase câteva clipe tăcută.
— Și ce ai făcut?
— Le-am dat cheile de rezervă.
Avocata ridică sprâncenele.
— Cristina…
— Știu cum sună. Dar n-am vrut să mă cert cu ei. Am ieșit și am venit aici.
— Bine că n-ai făcut nimic impulsiv. Acum trebuie să vedem exact ce măsuri putem cere și cum le punem în aplicare.
Cristina își scoase telefonul.
Avea un mesaj de la Mihai.
„Laura a ales dormitorul mare. Sper că nu te superi. Oricum, tu ai zis că putem să ne înțelegem.”
Cristina îi arătă mesajul avocatei.
Irina îl citi.
Apoi se uită la ea.
— Păstrează-l.
— De ce?
— Pentru că arată foarte clar ce se întâmplă în locuință.
Cristina își coborî privirea.
— Mă simt ca o străină în propria casă.
Irina îi puse o mână pe braț.
— Atunci hai să facem în așa fel încât situația asta să nu continue.
În următoarele trei zile, Cristina nu mai dormi în apartament.
Stătu la o prietenă, Corina.
Între timp, Mihai și Laura se instalară.
Tânăra își puse hainele în dulapul Cristinei.
Mută fotografiile de familie din sufragerie.
Schimbă lenjeria de pe pat.
Într-un mesaj, Mihai îi scrise Cristinei:
„Te rog să vii să-ți iei lucrurile personale. Laura vrea să pregătească dormitorul copilului.”
Cristina citi mesajul de trei ori.
Apoi îi trimise avocatei o captură de ecran.
Nu îi răspunse lui Mihai.
A doua zi, primi un alt mesaj.
„Am vorbit cu un prieten care se pricepe la imobiliare. Cred că cel mai bine ar fi să vindem apartamentul și să împărțim banii. Nu are rost să ne complicăm.”
Cristina simți că îi tremură mâinile.
De data aceasta îi răspunse:
„Nu lua nicio decizie privind apartamentul. Vom discuta prin avocați.”
Mihai sună imediat.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă exact ce am scris.
— Cristina, nu începe cu amenințări!
— Nu te ameninț.
— Atunci de ce vorbești prin avocați?
— Pentru că suntem în divorț, Mihai.
El râse ironic.
— Crezi că dacă apartamentul e pe numele tău poți face ce vrei?
Cristina închise ochii.
— Nu, Mihai. Tocmai de aceea vreau să fac totul legal.
Luni dimineață, Mihai și Laura luau micul dejun în bucătărie.
Laura purta halatul de casă al Cristinei.
Pe masă erau două căni de cafea și o farfurie cu pâine prăjită.
— M-am gândit să vopsim camera mică în verde, spuse Laura. Pentru bebe.
Mihai zâmbi.
— Facem cum vrei tu.
— Dar Cristina când își ia lucrurile?
— O să vină.
— Și dacă nu vrea să plece definitiv?
Mihai ridică din umeri.
— N-are ce să facă. Suntem căsătoriți de optsprezece ani. Casa asta e și a mea.
În acel moment sună soneria.
Mihai se ridică.
La ușă se afla Cristina.
Lângă ea era avocata Irina, iar în spatele lor un bărbat care avea un dosar în mână.
— Ce-i asta? întrebă Mihai.
Cristina vorbi calm.
— Am venit să discutăm situația locuinței și să-ți fie comunicate documentele.
Bărbatul din spate se prezentă ca persoana însărcinată cu înmânarea actelor.
Mihai privi dosarul.
— Ce documente?
Irina interveni.
— Sunt acte privind dreptul de proprietate, notificarea de încetare a permisiunii acordate Laurei de a locui aici și demersurile legale inițiate pentru clarificarea folosinței apartamentului.
Mihai începu să râdă.
— Voi chiar credeți că mă puteți scoate din casă?
— Nu încercăm să te scoatem astăzi cu forța, răspunse Irina. Drepturile și eventualele pretenții ale fiecăruia vor fi stabilite potrivit legii. Dar trebuie să înțelegi că nu poți dispune de acest apartament ca și cum ai fi proprietarul lui.
Laura apăru în hol.
— Ce se întâmplă?
Cristina se uită la ea.
— Bună dimineața, Laura.
Tânăra o privi suspicios.
— Ce sunt hârtiile astea?
Cristina răspunse:
— Documentele apartamentului în care te-ai mutat.
Mihai deschise dosarul.
Citi prima pagină.
Apoi a doua.
Pe față îi apăru o expresie pe care Cristina nu i-o mai văzuse niciodată.
— Stai puțin…
Se uită la Irina.
— Aici scrie că apartamentul este proprietatea exclusivă a Cristinei.
— Așa este.
— Dar noi eram căsătoriți când ne-am mutat!
— Apartamentul a fost dobândit prin moștenire, explică avocata. Regimul lui juridic este diferit de cel al bunurilor cumpărate în comun în timpul căsătoriei.
Mihai se întoarse spre Cristina.
— Tu știai asta?
Femeia îl privi uimită.
— Mihai, ai fost cu mine la notar când am făcut succesiunea. Ai văzut actele.
— Dar am renovat împreună!
— Și contribuțiile tale vor fi analizate corect, dacă le soliciți și le dovedești, interveni Irina. Însă asta nu înseamnă că poți vinde apartamentul sau că Laura are automat dreptul să locuiască aici.
Laura făcu un pas înapoi.
— Mihai, tu mi-ai spus că apartamentul este al vostru.
— Și este! izbucni el.
Cristina clătină din cap.
— Nu, Mihai. A fost casa noastră. Dar asta nu înseamnă că ai dreptul să aduci pe cine vrei și să mă trimiți să dorm în altă parte.
Laura se uită la bărbat.
— Mi-ai spus că o să vindem apartamentul și o să cumpărăm o casă mai mare.
Cristina încremeni.
— Poftim?
Mihai se înroși.
— Laura, nu acum!
Dar tânăra continuă:
— Mi-ai spus că, după divorț, primești jumătate din valoarea lui. Că avem bani de avans pentru casă!
Cristina îl privi pe soțul ei.
Dintr-odată, dosarul cu evaluarea imobiliară căpătă sens.
— Deci de aceea ai vrut să vinzi apartamentul.
Mihai nu răspunse.
— Nu era vorba doar despre faptul că voiai să începi o viață nouă. Voiai să o începi cu banii din casa lăsată mie de mătușa Victoria.
— Nu e chiar așa…
— Atunci cum este?
Mihai își trecu mâna prin păr.
— Am investit și eu aici!
Cristina dădu din cap.
— Și nu am negat niciodată asta. Dar ai transformat contribuția ta într-un drept de a mă alunga din propria casă.
Laura se sprijini de tocul ușii.
Părea palidă.
— Mihai, vreau să vorbim.
— Nu acum.
— Ba acum!
Tânăra își puse mâna pe burtă.
— Eu am renunțat la chiria mea pentru că mi-ai spus că aici vom avea un cămin. Mi-ai spus că lucrurile sunt deja stabilite cu Cristina.
Mihai se uită spre ea.
— Și o să le stabilim!
— Mi-ai spus că ea a acceptat să plece!
Cristina simți un nod în gât.
— Eu n-am acceptat niciodată să plec definitiv, Laura.
Tânăra își coborî privirea.
— Dar mi-ai dat cheile…
— Da. Pentru că în seara aceea nu voiam să mă cert cu o femeie însărcinată în holul casei mele. Nu pentru că eram de acord cu ce se întâmpla.
Laura începu să plângă.
— Nu știam…
Cristina o privi.
— Știai că Mihai era căsătorit.
— Da…
— Știai că încă locuiam împreună.
Laura nu răspunse.
— Dar poate că nu știai tot ce ți-a promis.
Tânăra își șterse ochii.
— Nu. Nu știam.
Discuția continuă aproape o oră.
Irina explică faptul că nimeni nu avea să fie scos cu forța în acea dimineață, dar că situația trebuia rezolvată prin acord sau prin procedurile legale corespunzătoare.
Cristina îi ceru Laurei să găsească o altă locuință și îi propuse un termen rezonabil pentru mutare, urmând ca detaliile să fie confirmate în scris.
Laura acceptă.
Mihai, în schimb, era furios.
— Ai pregătit totul ca să mă umilești!
Cristina îl privi.
— Nu, Mihai. Tu ai venit cu amanta însărcinată și două valize în casa noastră. Tu mi-ai spus să dorm în camera mică. Tu mi-ai cerut să plec dacă nu-mi convine.
— Și tu ai stat trei zile și ai pus la cale toate astea!
— În cele trei zile am vorbit cu avocata și am încercat să găsesc o soluție legală. Atât.
Mihai izbucni:
— După optsprezece ani, asta merit?
Cristina rămase tăcută câteva secunde.
Apoi răspunse încet:
— Știi ce meritam eu după optsprezece ani, Mihai?
El nu spuse nimic.
— Merităm măcar o conversație sinceră. Merităm să-mi spui că nu mă mai iubești înainte să începi o altă relație. Merităm să nu aflu din fotografii că soțul meu mă înșală.
Vocea i se frânse.
— Și meritam să nu-mi aduci o altă femeie în dormitorul în care am dormit împreună aproape două decenii.
Mihai își coborî ochii.
Pentru prima dată, nu mai avea nicio replică.
După discuția aceea, Cristina intră în dormitor.
Pe noptieră se afla o fotografie cu ea și Mihai, făcută la mare, în primul an de căsnicie.
Laura o mutase într-un sertar.
Cristina o scoase și se așeză pe marginea patului.
În fotografie, Mihai o ținea în brațe.
Amândoi râdeau.
Ea purta o rochie galbenă, iar el avea părul ciufulit de vânt.
Cristina trecu degetul peste chipurile lor.
Nu mai știa când se pierduse totul.
Poate în serile în care nu mai vorbeau.
Poate în diminețile în care el pleca fără să o sărute.
Poate când ea începuse să-și ceară scuze pentru lucruri pe care nu le făcuse.
Se uită la fotografie și începu să plângă.
Nu pentru că voia să-l aducă înapoi.
Ci pentru că își dădea seama că femeia din imagine crezuse atât de mult într-o promisiune care nu mai exista.
Două săptămâni mai târziu, Laura se mută într-un apartament închiriat.
Mihai plecă împreună cu ea.
Își luă hainele, laptopul și câteva lucruri personale.
În ultima zi, înainte să iasă, se opri în hol.
Cristina stătea lângă ușa bucătăriei.
— Ai câștigat, spuse el.
Ea îl privi.
— Ce anume?
— Casa. Ai rămas cu casa.
Cristina clătină din cap.
— Nu a fost un concurs, Mihai.
El râse amar.
— Așa spui tu.
Femeia se apropie.
— Eu am pierdut o căsnicie de optsprezece ani. Am pierdut omul lângă care credeam că o să îmbătrânesc. Nu mă simt câștigătoare.
Mihai rămase tăcut.
— Dar am reușit să păstrez ceva.
— Ce?
— Respectul pentru mine.
El își ridică valiza.
— Adio, Cristina.
— La revedere, Mihai.
Ușa se închise încet.
Cristina rămase în hol câteva minute.
Apoi se așeză pe podea și începu să plângă.
Plânse mult.
Pentru toate serile în care îl așteptase.
Pentru concediile făcute împreună.
Pentru copilul pe care încercaseră să-l aibă și care nu venise niciodată.
Pentru promisiunile de la nuntă.
Și pentru cei optsprezece ani pe care nu-i putea șterge cu o semnătură.
În următoarele luni, divorțul se încheie.
Problemele financiare legate de contribuțiile lui Mihai la renovarea apartamentului fură soluționate separat, printr-o înțelegere negociată cu ajutorul avocaților.
Cristina nu încercă să-i ia ceea ce i se cuvenea.
Dar nici nu acceptă să renunțe la ceea ce era al ei.
După ce totul se termină, își luă o săptămână de concediu.
Nu plecă într-o vacanță scumpă.
Se duse la țară, la mama ei.
Într-o dimineață, stăteau amândouă în curte, curățând fasole verde.
Mama o privi.
— Cristina, pot să te întreb ceva?
— Sigur, mamă.
— Îl mai iubești?
Cristina rămase cu o păstaie în mână.
— Nu știu.
Mama dădu din cap.
— E normal să nu știi.
— Uneori mi-e dor de el. Și apoi îmi amintesc ce mi-a făcut și mă enervez pe mine că mi-e dor.
Mama îi puse mâna peste a ei.
— Dorul nu înseamnă că trebuie să te întorci.
Cristina începu să plângă.
— Mi-e frică, mamă.
— De ce?
— Că am 43 de ani și trebuie să o iau de la capăt.
Mama zâmbi trist.
— Eu am rămas văduvă la 56. Știi ce credeam atunci?
— Ce?
— Că viața mea s-a terminat. Și uite-mă acum. Am șaptezeci și șase de ani, am grădină, am prietene și încă mă cert cu vecina pentru găinile ei.
Cristina râse printre lacrimi.
Mama îi strânse mâna.
— Nu ți s-a terminat viața, fata mea. Doar s-a terminat o parte din ea.
Într-o sâmbătă, la aproape șase luni după divorț, Cristina hotărî să schimbe ceva în apartament.
Nu voia să vândă.
Nu voia să fugă de amintiri.
Dar avea nevoie să simtă că locuința îi aparținea din nou.
Vopsi sufrageria într-o nuanță caldă de crem.
Cumpără perdele noi.
Mută canapeaua lângă fereastră.
Și transformă camera mică într-un spațiu de lucru, cu o bibliotecă și un birou.
În timp ce aranja cărțile, găsi o cutie veche.
Înăuntru erau câteva fotografii cu tanti Victoria.
Într-una dintre ele, Cristina avea vreo doisprezece ani și stătea lângă mătușa ei, în fața blocului.
Pe spatele fotografiei era scris:
„Cristinei mele, ca să nu uite niciodată că merită să fie iubită și respectată.”
Cristina se așeză pe covor.
Ținu fotografia în mâini și începu să plângă.
— Ai avut dreptate, tanti Victoria, șopti ea.
Apoi zâmbi.
— Numai că mi-a luat cam mult să înțeleg.
Într-o seară de decembrie, Cristina primi un mesaj de la Mihai.
Nu mai vorbiseră de aproape două luni.
„Bună. Sper că ești bine. Am vrut doar să-ți spun că Laura a născut. Avem un băiețel.”
Cristina privi mesajul.
Simți o înțepătură în piept.
Ea și Mihai își doriseră mult un copil.
Trecuseră prin investigații, tratamente și dezamăgiri.
La un moment dat, renunțaseră să mai încerce.
Iar acum Mihai devenise tată cu altcineva.
Cristina lăsă telefonul pe masă.
Se duse în bucătărie și își făcu un ceai.
Apoi se întoarse și răspunse:
„Să fie sănătos. Îi doresc o viață frumoasă.”
Mihai scrise imediat:
„Mulțumesc. Știu că probabil nu vrei să auzi asta, dar îmi pare rău pentru felul în care m-am purtat cu tine.”
Cristina citi mesajul.
De data aceasta nu plânse.
Răspunse doar:
„Sper să fii un tată bun, Mihai. Și să nu uiți niciodată că oamenii care te iubesc merită sinceritate.”
Apoi puse telefonul deoparte.
În primăvara următoare, Cristina împlini 44 de ani.
Corina, prietena ei, o invită la cină.
— Hai, măcar de ziua ta să ieși din casă!
— Nu prea am chef.
— Tocmai de aceea trebuie să ieși.
Au mers la un restaurant mic, cu muzică în surdină și mese lângă ferestre.
La un moment dat, Corina ridică paharul.
— Pentru tine!
Cristina râse.
— Pentru mine? Ce-am făcut așa extraordinar?
— Ai trecut printr-un an îngrozitor și încă ești aici.
Cristina zâmbi.
— Asta nu pare mare lucru.
— Ba este.
Femeia privi pe geam.
Afară ploua ușor.
Își aminti de prima aniversare petrecută cu Mihai, de margaretele lui și de prăjitura mâncată cu două lingurițe.
Amintirea nu o mai duru la fel.
Era doar o amintire.
Frumoasă, dar trecută.
— Știi ceva, Corina?
— Ce?
— Cred că anul acesta o să-mi cumpăr singură flori.
Corina râse.
— Foarte bine!
— Și o prăjitură mare.
— Și mai bine!
Cristina zâmbi.
— Și o să o mănânc fără să aștept pe nimeni.
Câteva zile mai târziu, Cristina trecu pe lângă o florărie.
În vitrină erau margarete albe.
Se opri.
Intră și cumpără un buchet.
Acasă, îl puse într-o vază pe masa din bucătărie.
Aceeași masă la care, cu aproape un an în urmă, Mihai îi spusese că amanta lui însărcinată urma să locuiască în apartament.
Cristina se așeză pe scaun.
Privi florile.
Apoi se ridică și deschise larg fereastra.
Aerul de primăvară intră în cameră.
Din curtea blocului se auzeau copii râzând.
Telefonul vibra pe masă.
Era un mesaj de la mama ei.
„Ce faci, fata mea?”
Cristina zâmbi și răspunse:
„Bine, mamă. Chiar bine.”
Și de data aceasta era adevărat.
Nu pentru că uitase tot ce se întâmplase.
Nu pentru că nu mai avea zile triste.
Ci pentru că învățase să trăiască fără să se mai întrebe în fiecare dimineață ce făcuse greșit.
În seara aceea, înainte de culcare, Cristina trecu prin sufragerie și se opri în fața unei fotografii cu tanti Victoria.
O pusese pe bibliotecă, lângă o vază mică.
— Îți mulțumesc, mătușă, șopti ea.
Nu doar pentru apartament.
Ci pentru lecția pe care o înțelesese abia după atâția ani.
Că poți iubi un om din tot sufletul și totuși să alegi să nu mai trăiești lângă el.
Că poți pierde o căsnicie fără să te pierzi pe tine.
Și că uneori, când cineva îți spune să pleci din propria viață, cel mai important lucru este să-ți amintești că ai dreptul să rămâi.
Cristina stinse lumina.
În dormitor era liniște.
Pentru prima dată după mult timp, liniștea nu o mai speria.
Era liniștea casei ei.
Și a unui început nou.
Mihai crezuse că, aducându-și amanta în apartament, o va obliga pe Cristina să accepte totul. Dar femeia nu avea nevoie să țipe, să se răzbune sau să-i umilească. Avea nevoie doar să-și cunoască drepturile și să aibă curajul să le apere.
Pentru că uneori cea mai importantă victorie nu este să-l faci pe cel care te-a rănit să sufere, ci să ajungi într-o zi să fii din nou liniștit în propria casă, fără el.





