"Ascunse în văzul tuturor, văzute doar de doritori!"

„CUSCRĂ, FATA MEA NU S-A MĂRITAT CA SĂ-ȚI CREASCĂ ȚIE BĂIATUL! LA 35 DE ANI AR TREBUI SĂ ȘTIE ȘI SINGUR UNDE SUNT ȘOSETELE!” O discuție între două cuscre a început cu o cămașă necălcată și s-a terminat cu o lecție pe care nimeni n-a uitat-o.

— Auzi, cuscră, dar tu chiar nu-i calci cămășile lui Radu?

Tanti Ileana puse ceașca de cafea pe masă și se uită lung la nora ei.

Era sâmbătă dimineața, iar în apartamentul din Pitești mirosea a cafea proaspătă și a cozonac.

Radu și soția lui, Simona, își invitaseră părinții la masă. Mai exact, pe cele două mame, pentru că tații preferaseră să rămână acasă.

O decizie pe care, până la sfârșitul zilei, aveau s-o considere foarte inspirată.

Tanti Ileana avea 66 de ani și locuia într-un sat de lângă Curtea de Argeș. Fusese femeie de serviciu la școală, crescuse doi băieți și avea o părere foarte clară despre cum trebuie să arate o gospodărie.

La ea acasă, cămășile erau călcate, ciorba era mereu pe aragaz, iar bărbatul nu trebuia să caute niciodată o pereche de șosete.

De cealaltă parte, tanti Rodica, mama Simonei, avea 61 de ani, fusese asistentă medicală și crescuse singură două fete după divorț.

Era o femeie veselă, dar când venea vorba despre fiicele ei, nu accepta prea ușor observațiile altora.

În dimineața aceea, Radu se pregătea să plece la o întâlnire cu un client.

Intrase în bucătărie cu o cămașă albastră în mână.

— Simo, iubito, știi cumva dacă merge fierul de călcat?

— Merge, de ce?

— Vreau să-mi calc și eu cămașa asta.

Simona nici nu ridică ochii din telefon.

— E în debara, pe raftul de jos. Masa de călcat e după ușă.

— Bine, mersi!

Radu plecă liniștit.

Numai că tanti Ileana rămase cu gura căscată.

— Cum adică să-și calce singur cămașa?

Simona ridică privirea.

— Păi e cămașa lui, mamă Ileana.

— Și ce dacă e a lui? Tu ce faci?

— Beau cafeaua.

Rodica își ascunse zâmbetul în spatele ceștii.

— Vai, mamă, dar eu niciodată nu l-am lăsat pe bărbatu-meu să plece cu cămașa necălcată!

— Păi nici Radu nu pleacă necălcat, răspunse Simona. Doar că și-o calcă singur.

Ileana clătină din cap.

— Doamne, ce vremuri am ajuns! Pe vremea mea, femeia avea grijă de bărbat.

Atunci Rodica puse încet ceașca pe masă.

— Cuscră, dar fata mea nu s-a măritat ca să-ți crească ție băiatul! La treizeci și cinci de ani ar trebui să știe și singur unde sunt șosetele!

Ileana se îndreptă în scaun.

— Poftim? Adică eu nu mi-am crescut bine copilul?

— Nu asta am zis. Dar dacă l-ai crescut, de ce mai trebuie să-l îngrijească altcineva ca pe un copil?

— Pentru că așa se face într-o familie! Femeia are grijă de casă, bărbatul aduce bani!

Rodica ridică o sprânceană.

— Și fata mea ce aduce, cuscră? Frunze din parc? Că și ea lucrează opt ore pe zi!

Simona oftă.

— Mamelor, vă rog, e doar o cămașă!

Dar cele două femei nici n-o mai auzeau.

— Să știi, Rodica, începu Ileana, că eu la viața mea am călcat mii de cămăși și nu mi-a căzut mâna!

— Nici mie nu mi-a căzut, cuscră. Dar uneori mi-aș fi dorit să mai pună și altcineva mâna pe fierul ăla!

— Păi și cine te-a oprit?

— Obiceiul, cuscră! Că dacă făceam eu totul, nimeni nu se mai întreba dacă am nevoie de ajutor!

Ileana se încruntă.

— Adică vrei să spui că eu am fost proastă că mi-am îngrijit bărbatul?

— N-am spus așa ceva. Dar nu trebuie să facă și copiii noștri exact ce-am făcut noi.

În clipa aceea, Radu apăru în ușa bucătăriei.

Purta cămașa albastră, călcată destul de bine, cu excepția unei cute mici pe mâneca stângă.

— Ei, cum arăt?

Simona îl privi.

— Foarte bine, iubire!

Ileana se ridică imediat.

— Stai puțin, mamă, că ai o cută aici!

— Lasă, mamă, nu se vede.

— Cum să nu se vadă? Parcă ai dormit îmbrăcat!

Rodica începu să râdă.

— Cuscră, lasă omul în pace! Nu merge la nuntă, merge să vorbească despre niște termopane!

Radu se uită de la una la cealaltă.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic, mamă, spuse Ileana. Doar că nevastă-ta te lasă să-ți calci singur hainele.

Radu clipi de câteva ori.

— Și?

— Cum adică și?

— Mamă, am treizeci și cinci de ani. Am permis de conducere, plătesc rate, conduc o echipă de șase oameni. Cred că pot să mă descurc și cu o cămașă.

Rodica bătu încântată din palme.

— Bravo, Radu! Uite că știe băiatul!

Ileana se întoarse spre cuscră.

— Nu te bucura prea tare, că tot eu l-am crescut!

— Păi vezi, cuscră? Atunci felicitări! L-ai crescut bine!

Simona izbucni în râs.

Radu se uită la ceas.

— Eu plec, că întârzii. Vă rog doar să nu vă certați până mă întorc.

— Cine se ceartă, mamă? întrebă Ileana.

— Nimeni, răspunse Rodica. Doar discutăm despre educație!

— Aha. Atunci, dacă începeți și despre politică, sunați-mă să nu mai vin acasă!

Și ieși pe ușă.

După plecarea lui, Simona se apucă să pregătească masa.

Avea în cuptor o tavă cu pulpe de pui și cartofi, iar pe aragaz fierbea o ciorbă de perișoare.

Ileana se ridică și veni lângă ea.

— Lasă, mamă, că te ajut eu.

— Mulțumesc, mamă Ileana. Poți să tai salata?

— Sigur că da. Dar spune-mi ceva: Radu chiar mai gătește și el?

— Da. De obicei duminica.

— Ce gătește?

— Ce știe. Paste, cartofi la cuptor, uneori ciorbă.

Ileana se opri din tăiat roșiile.

— Radu al meu face ciorbă?!

— Da. Și chiar bună.

— Păi mie nu mi-a făcut niciodată!

Rodica, care curăța castraveții, interveni:

— Păi poate nu i-ai dat ocazia, cuscră!

— I-am dat, dar dacă-l puneam să curețe cartofi, îi făcea cât nucile!

— Ei, și? Mai bine mănânci cartofi mici și stai o jumătate de oră liniștită!

Ileana râse fără să vrea.

— Tu ai răspuns la toate, femeie!

— Nu la toate. La facturi încă n-am găsit răspuns!

Au râs amândouă.

Pentru câteva minute, părea că discuția se încheiase.

Dar liniștea n-a ținut mult.

Când Simona scoase tava din cuptor, Ileana observă că pe frigider era lipită o hârtie.

— Ce-i asta, mamă?

— Lista noastră cu treburile casei.

Ileana se apropie și începu să citească.

„Luni — Radu: cumpărături. Simona: cină.

Marți — Simona: rufe. Radu: aspirator.

Miercuri — Radu: cină. Simona: baie.

Joi — cumpărături împreună.

Vineri — curățenie generală.”

Bătrâna se uită lung la hârtie.

— Voi aveți program de muncă în propria casă?

— Da, răspunse Simona. Așa nu mai uităm ce avem de făcut.

— Și dacă nu face unul ce scrie acolo?

— Face celălalt, dacă poate. Sau amânăm.

Rodica zâmbi.

— Mi se pare foarte bine.

Ileana clătină din cap.

— Eu n-am avut niciodată nevoie de o listă. Știam singură ce trebuie făcut.

— Tocmai asta e, mamă Ileana, spuse Simona. Dumneavoastră știați singură. Dar poate ar fi fost mai ușor dacă știa și tata.

Bătrâna nu mai răspunse.

Se întoarse la salată și începu să taie ceapa mai mărunt.

La masă, discuția se mută spre alte subiecte.

Au vorbit despre prețurile din piață, despre vecinii de la țară și despre cât de scump se făcuse curentul.

Până când Ileana observă un lucru.

Simona mânca foarte puțin.

— Mamă, dar tu de ce nu mănânci?

— Nu prea mi-e foame.

— Ești bolnavă?

— Nu, doar obosită.

Rodica o privi atent.

— Simo, iar ai stat până târziu la serviciu?

— Da, mamă. Am avut de terminat niște rapoarte.

— Și acasă ai mai făcut și curățenie?

— Puțin. Dar m-a ajutat și Radu.

Ileana oftă.

— Păi vezi, mamă? Dacă ai fi stat acasă, n-ai mai fi fost așa obosită.

Rodica lăsă furculița jos.

— Cuscră, iar începem?

— Dar ce-am zis?

— Păi fata mea muncește pentru că au nevoie de două salarii! Nu pentru că se plictisește acasă!

— Și eu am muncit, Rodica! Am spălat scări, am făcut curățenie la școală și am crescut doi copii!

— Tocmai! Și ție nu ți-a fost greu?

Ileana tăcu.

Rodica o privi mai blând.

— Spune drept, cuscră. N-ai avut niciodată o zi în care să vii acasă și să-ți dorești să găsești mâncarea făcută?

Bătrâna se uită în farfurie.

— Ba da.

— Și?

— Și ce?

— Ți-a făcut cineva?

Ileana zâmbi trist.

— Bărbatu-meu? Dumnezeu să-l ierte, dacă fierbea un ou, mă chema să-i spun când e gata.

Simona râse încet.

Dar Ileana continuă:

— Să știți că n-a fost ușor. Când erau băieții mici, mă trezeam la patru și jumătate. Făceam mâncare, spălam, plecam la serviciu. Seara mă întorceam și o luam de la capăt.

— Și nu te-ai supărat niciodată? întrebă Rodica.

— Pe cine să mă supăr? Așa trăia toată lumea pe atunci.

— Dar asta nu înseamnă că era drept.

Ileana se uită la ea.

Pentru prima dată, nu mai avea o replică pregătită.

După masă, Simona se duse să se întindă puțin.

O durea capul și voia să doarmă o jumătate de oră.

Cele două cuscre rămăseseră în bucătărie.

Rodica spăla farfuriile, iar Ileana le ștergea.

— Cuscră, spuse Ileana după câteva minute, să nu crezi că eu am ceva cu fata ta.

— Știu, Ileana.

— Mie îmi e dragă Simona. E fată bună. Numai că uneori nu înțeleg cum trăiesc tinerii ăștia.

— Nici eu nu le înțeleg pe toate, să știi.

— Păi tu mereu le dai dreptate!

Rodica zâmbi.

— Nu le dau mereu dreptate. Dar vreau să aibă o viață mai ușoară decât am avut noi.

Ileana puse un pahar în dulap.

— Să știi că și eu vreau asta pentru Radu.

— Atunci suntem de aceeași parte, cuscră.

— Numai că eu mă tem să nu ajungă băiatul meu să facă totul în casă.

Rodica izbucni în râs.

— Ileana, draga mea, de dimineață te-ai supărat că și-a călcat o cămașă! Mai are până să facă totul!

Bătrâna începu să râdă și ea.

— Adevărat. Dar eu nu sunt obișnuită să-l văd așa.

— Păi nici eu nu eram obișnuită să-mi văd fetele schimbând becuri sau reparând câte ceva prin casă. Dar au învățat.

— Și tu ce faci când vine una și-ți spune că i s-a stricat robinetul?

— Îi spun să cheme instalatorul!

— Păi vezi? Tot la un bărbat ajunge!

Rodica se întoarse spre ea.

— Da, cuscră, dar îi dă factură!

Amândouă izbucniră în râs.

Pe la ora patru, Radu se întoarse acasă.

Își lăsă cheile în hol și intră în bucătărie.

— Ce faceți, mamelor?

— Spălăm vase, răspunse Ileana.

— Păi de ce? Le puneam eu în mașină când veneam.

Ileana îl privi mirată.

— Aveți mașină de spălat vase?

— Da, mamă. De doi ani.

— Și de ce nu mi-a spus nimeni?!

Rodica începu să râdă atât de tare, încât se sprijini de chiuvetă.

— Vezi, cuscră? Ne-am certat toată ziua despre cine spală vasele și, până la urmă, le spală mașina!

Ileana se uită la fiul ei.

— Măi, Radu, și tu știi s-o pornești?

— Da, mamă.

— Și nu strici nimic?

— Nu, mamă.

— Și vasele ies curate?

— Da, mamă!

Bătrâna dădu din cap.

— Măi, să fie! Câte lucruri am mai făcut eu degeaba în viața asta!

Radu se apropie și o sărută pe obraz.

— N-ai făcut degeaba, mamă. Dar acum avem și noi niște ajutoare.

— Bine, bine. Dar plăcinta tot cu mâna trebuie făcută!

— Aia da, mamă. Și apropo, ai mai adus?

— Am adus, dar să știi că data viitoare te pun pe tine să întinzi foile!

— Le întind, mamă.

Ileana se uită la Rodica.

— Ai auzit, cuscră? A zis că le întinde!

— Am auzit. Să-l ținem de cuvânt!

În duminica următoare, Ileana îi sună pe cei doi copii.

— Mamă, ce faceți?

— Bine, mamă, răspunse Simona. Tocmai pregătim prânzul.

— Ce gătiți?

— Radu face ciorbă, eu fac o prăjitură.

Ileana tăcu o clipă.

— Radu face ciorbă?

— Da.

— Și tu îl lași singur?

Simona zâmbi.

— Da, mamă Ileana.

— Bine. Dar spune-i să nu pună prea mult leuștean, că acoperă tot gustul!

Din fundal se auzi vocea lui Radu:

— Mamă, te aud!

— Foarte bine! Atunci să știi că o ciorbă bună nu se face în grabă!

— Știu, mamă!

— Și să nu uiți să guști înainte să pui sare!

— Bine, mamă!

Ileana închise telefonul mulțumită.

Apoi o sună pe Rodica.

— Ce faci, cuscră?

— Uite, mă uit la televizor. Tu?

— Am vorbit cu copiii. Să știi că Radu face ciorbă!

— Bravo lui!

— Da. Și m-am gândit la ceva.

— La ce?

— Că poate nu-i rău să mai gătească și bărbații.

Rodica zâmbi.

— Păi vezi, cuscră?

— Dar să nu crezi că ți-am dat dreptate la toate!

— Nici nu mă așteptam!

— Numai că… dacă ar fi știut și bărbatu-meu să facă o ciorbă, poate aș fi avut și eu câteva duminici în care să stau liniștită.

Rodica tăcu o clipă.

— Așa e, Ileana. Și eu m-am gândit de multe ori la asta.

— Ei, lasă. Important e să le fie lor bine.

— Așa e, cuscră.

— Și să știi că data viitoare când vin la voi, îl pun pe Radu să-mi facă o ciorbă!

— Foarte bine! Dar să nu te apuci să-i spui că nu e ca a ta!

Ileana râse.

— Păi dacă nu e, ce vrei să fac? Să mint copilul?!

Câteva săptămâni mai târziu, cele două cuscre au venit din nou la masă.

De data aceasta, Radu gătise.

Făcuse o ciorbă de pui, friptură cu cartofi și o salată.

Simona pregătise desertul.

Ileana gustă prima lingură de ciorbă.

Toată lumea se uită la ea.

— Ei, mamă? întrebă Radu.

Bătrâna mai luă o lingură.

— E bună.

Radu zâmbi.

— Serios?

— Da. Numai că…

Rodica ridică imediat mâna.

— Ileana!

— Ce-i, cuscră?

— Lasă leușteanul în pace!

Toți izbucniră în râs.

Ileana își șterse gura cu șervețelul.

— Bine, bine! E foarte bună, mamă. Să mai faci!

Radu se uită la Simona.

— Ai auzit? Am primit aprobarea!

Simona îl sărută pe obraz.

— Felicitări, bucătarule!

Rodica ridică paharul cu apă.

— Eu zic să bem pentru asta!

— Pentru ce? întrebă Ileana.

— Pentru că am ajuns să mâncăm o ciorbă făcută de Radu fără să se dărâme casa!

Ileana râse cu poftă.

— Ei, cuscră, să știi că ai dreptate. Casa stă în picioare!

Apoi se întoarse spre fiul ei.

— Dar, mamă, după masă cine spală vasele?

Radu răspunse liniștit:

— Mașina, mamă.

— Așa, mamă! Să muncească și ea, că doar n-am cumpărat-o să stea degeaba!

Și au râs cu toții.

Uneori, cele mai aprinse certuri din familie pornesc de la lucruri mărunte: o cămașă necălcată, o farfurie nespălată sau o oală cu mâncare.

Pentru multe femei din generațiile trecute, grija față de familie însemna să gătească, să spele, să calce și să se asigure că tuturor le este bine. Au făcut asta ani la rând, de multe ori fără să primească un simplu „mulțumesc”.

Dar vremurile s-au schimbat.

Astăzi, în multe familii, și femeia, și bărbatul merg la serviciu, plătesc facturi și ajung acasă la fel de obosiți.

Nu este o rușine ca o femeie să gătească pentru soțul ei. Și nici ca un bărbat să spele vasele, să calce o cămașă sau să pregătească cina.

Până la urmă, o căsnicie nu ar trebui să fie o întrecere despre cine face mai mult, ci un loc în care doi oameni se ajută atunci când unul dintre ei este obosit.

Iar părinții, oricât de mult și-ar iubi copiii, trebuie uneori să înțeleagă că aceștia pot avea o familie fericită chiar dacă nu trăiesc după aceleași reguli ca acum treizeci sau patruzeci de ani.

Voi de partea cui sunteți? A mamei de la țară, care consideră că o soție trebuie să aibă grijă de bărbatul ei, sau a cuscrei care spune că treburile casei trebuie împărțite? La voi în familie cine gătește, cine spală și cine calcă hainele?

*Continutul acestui articol este doar pentru informare si nu se doreste a fi un substitut pentru sfatul medicului. Pentru un diagnostic corect, va recomandam sa consultati un medic specialist.