— Mamă, iar mă întrebi dacă am mâncat? Am 40 de ani, nu mai sunt copil!
— Știu, mamă… Dar ai mâncat?
— Da, mamă, am mâncat. Hai că sunt ocupată, te sun eu.
Telefonul s-a închis.
Maria a rămas câteva clipe cu el în mână. Apoi l-a așezat pe masă, lângă o farfurie cu două mere și o pereche de ochelari vechi.
Avea 73 de ani și trei copii. Toți mari, toți la casele lor, cu familii, serviciu și griji.
Dar pentru ea erau tot copiii pe care îi învelise noaptea, cărora le suflase în genunchii juliți și pe care îi așteptase la poartă când întârziau de la școală.
În fiecare dimineață, Maria avea același obicei.
Punea apa la fiert pentru cafea, deschidea fereastra și se uita la telefon.
Mai întâi se gândea la băiatul cel mare, Adrian.
„Oare i-a trecut durerea aceea de spate? Muncește prea mult. Nu se odihnește deloc.”
Apoi la fata mijlocie, Elena.
„Oare s-a împăcat cu soțul? Ultima dată avea ochii roșii. Mi-a spus că e obosită, dar eu o cunosc.”
Și, la urmă, la mezinul ei, Mihai.
„Oare are bani de rată? Nu-mi spune niciodată când îi este greu.”
Așa începea fiecare zi.
Cu trei copii și o mie de griji.
Într-o duminică, Maria a pregătit sarmale.
A făcut o oală mare, deși știa că probabil va mânca singură.
A sunat-o pe Elena.
— Mamă, am făcut sarmale. Poate treceți pe la mine.
— Nu putem azi, mamă. Avem treabă. Dar de ce faci atâta mâncare?
— Așa m-am obișnuit.
— Păi nu mai suntem toți acasă!
Maria a zâmbit trist.
— Știu, mamă. Știu.
După ce a închis, a pus trei caserole pe masă.
Pe una a scris „Adrian”, pe alta „Elena”, iar pe a treia „Mihai”.
Le-a așezat în frigider.
Poate venea vreunul în timpul săptămânii.
Seara, a mâncat două sarmale și a pus restul înapoi.
Casa era liniștită.
Prea liniștită pentru o femeie care crescuse trei copii într-o casă unde, ani la rând, nu fusese niciodată liniște.
Într-o zi, Adrian a venit în grabă.
— Mamă, am trecut să văd ce faci. Stau doar zece minute.
— Stai să-ți încălzesc ceva.
— Nu, mamă, am mâncat.
— Dar ești cam slab. Ai grijă de tine.
— Iar începi?
— Nu încep nimic, mamă. Doar îți spun.
— Mamă, te rog! Am destule probleme. Nu mai am nevoie și de grijile tale!
Maria a tăcut.
Apoi s-a dus la dulap și a scos o pungă.
— Ți-am pus niște nuci curățate. Știu că-ți plac.
Adrian a luat punga, a sărutat-o pe obraz și a plecat.
N-a observat că mama lui a rămas în prag până când mașina a dispărut după colț.
Și nici că, după aceea, femeia s-a așezat pe scaun și a plâns puțin.
Nu pentru că băiatul îi vorbise urât.
Ci pentru că îl văzuse obosit și nu știa cum să-l ajute.
Au trecut câteva luni.
Într-o seară de noiembrie, Maria n-a mai răspuns la telefon.
Elena a sunat-o de trei ori.
Apoi l-a sunat pe Adrian.
— Ai vorbit cu mama?
— Nu. De ce?
— Nu răspunde.
— Poate doarme.
— Mama nu doarme niciodată la ora asta.
Au mers amândoi la ea.
Au găsit-o în bucătărie, pe un scaun, foarte palidă.
Pe masă era o cană de ceai rece.
— Mamă! Ce-ai pățit?
— Nimic, mamă. M-a luat puțin amețeala.
— De ce nu ne-ai sunat?
Bătrâna a încercat să zâmbească.
— Păi… știu că sunteți ocupați. N-am vrut să vă mai fac și eu griji.
Cuvintele acelea i-au lovit pe amândoi.
Au dus-o la spital. Din fericire, nu era nimic grav, dar medicul le-a spus că avea nevoie de odihnă, îngrijire și de cineva care să o supravegheze câteva zile.
În seara aceea, cei trei frați s-au adunat în casa părintească.
Mihai a deschis frigiderul să caute ceva de mâncare.
A găsit cele trei caserole.
Fiecare avea un nume scris pe capac.
— Uitați ce a păstrat mama…
Elena a luat caserola ei în mână.
— Sunt sarmalele de acum câteva zile. M-a chemat să vin, dar i-am spus că n-am timp.
Adrian n-a zis nimic.
Pe frigider era prinsă cu un magnet o hârtie.
Nu era o rețetă.
Era o listă scrisă de mama lor, cu litere tremurate:
„Adrian – să-l întreb dacă îl mai doare spatele.
Elena – să nu uit să-i spun că poate veni oricând la mine.
Mihai – să-i dau banii puși deoparte, dacă are nevoie.
Să nu-i supăr cu prea multe telefoane.
Să-mi țin grijile pentru mine.”
Elena a început să plângă.
— Noi ne-am săturat să ne întrebe dacă suntem bine… Și ea nici măcar n-a îndrăznit să ne spună că îi este rău.
Adrian s-a așezat pe scaunul mamei.
Și-a amintit de toate dățile când îi răspunsese grăbit.
De toate telefoanele închise după două minute.
De toate vizitele amânate.
Și de punga cu nuci curățate, pe care mama i-o dăduse într-o zi.
Nucile erau încă în dulapul lui.
Când Maria s-a întors acasă, după câteva zile, a găsit bucătăria plină.
Adrian pregătea masa.
Elena încălzea ciorba.
Mihai schimba un bec ars pe hol.
— Dar ce faceți voi aici? a întrebat bătrâna, surprinsă.
— Am venit să mâncăm cu tine, mamă, a spus Adrian.
— Toți trei?
— Toți trei.
Maria s-a uitat la ei, apoi la masa întinsă.
— Dar eu n-am pregătit nimic…
Elena a îmbrățișat-o.
— Nu trebuie să pregătești nimic, mamă. Astăzi avem noi grijă de tine.
Bătrâna a început să plângă.
— Ce-i, mamă? De ce plângi?
— De bucurie, mamă… Că vă văd pe toți aici.
S-au așezat la masă, ca odinioară.
Au vorbit, au râs și și-au amintit întâmplări din copilărie.
La un moment dat, Maria s-a uitat la Adrian.
— Mamă, dar spatele? Te mai doare?
Toți trei au izbucnit în râs.
Adrian s-a ridicat, a venit lângă ea și i-a sărutat mâna.
— Mă mai doare puțin, mamă. Dar promit că merg la doctor.
Apoi i-a spus încet:
— Și să știi că poți să mă întrebi de o sută de ori dacă am mâncat. N-o să mă mai supăr.
Maria i-a mângâiat obrazul.
— Tot copilul meu rămâi, oricât de mare te-ai face.
În noaptea aceea, după ce copiii au plecat, Maria s-a așezat în pat.
Era obosită, dar fericită.
Pe noptieră avea telefonul.
A primit un mesaj de la Elena:
„Mamă, am ajuns acasă. Am mâncat și suntem bine. Să dormi liniștită. Te iubim.”
Maria a citit mesajul de două ori.
Apoi a stins lumina.
Pentru prima dată după multă vreme, nu s-a mai întrebat dacă toți copiii ei sunt bine.
Știa.
Așa este inima unei mame.
Când copiii sunt mici, se teme să nu cadă, să nu răcească, să nu le fie foame.
Când cresc, se teme să nu sufere, să nu fie singuri, să nu-i apese viața prea tare.
Iar când îmbătrânește, nu mai cere aproape nimic pentru ea.
Doar să știe că sunt sănătoși, că au ce pune pe masă și că se întorc cu bine acasă.
O mamă nu încetează niciodată să-și poarte copiii în suflet. Nici când au 10 ani, nici când au 40, nici când părul lor începe să încărunțească.
Și poate că într-o zi, când telefonul nu va mai suna și nimeni nu ne va mai întreba „Ai mâncat, mamă?”, vom înțelege că întrebarea aceea simplă era una dintre cele mai frumoase forme de iubire pe care le-am primit vreodată.





