Timp de doisprezece ani, am crezut că eu și soțul meu am construit o cănicie fericită. Apoi, o necunoscută a dat în vileag un secret care m-a făcut să pun totul sub semnul întrebării. Mă așteptam la o suferință cumplită, dar n-am bănuit nicio secundă că Phillip avea să dea vina pe mine pentru ce s-a întâmplat în continuare.
Amanta soțului meu a venit la noi acasă cu valiza lui într-o joi dimineață.
Până vineri după-amiază, el urla la mine de parcă eu fusesem cea care avusese o aventură.
Dar ce m-a șocat cel mai tare n-a fost că mă înșelase.
Ci ce îi spusese mamei lui despre mariajul nostru.
Amanta soțului meu a venit la noi acasă.
„Ești Marisa?”
Femeia de pe prispă părea suficient de speriată încât să o ia la fugă.
„Da. Te pot ajuta cu ceva?”
A împins o valiză spre mine.
„Sunt ale lui Phillip. Am terminat-o cu el.”
„Ești Marisa?”
Am recunoscut-o imediat.
Soțul meu îmi spusese că lăsase valiza aceea la birou după o călătorie de afaceri.
„De unde îl știi pe soțul meu?”
„Sunt Zelda. Phillip și cu mine ne vedem.”
Am recunoscut-o imediat.
M-am holbat la ea.
„De cât timp?”
„Aproape un an.”
M-ai prins de tocul ușii.
„Vrei să spui că te culci cu soțul meu de un an?”
„De cât timp?”
Și-a coborât privirea.
„Îmi pare rău. Nu știam de tine când a început treaba asta.”
„Ce înseamnă asta?”
„Mi-a spus că sunteți separați. A zis că mai locuiți împreună doar din cauza copiilor.”
Era să râd.
„Nu știam de tine.”
Phillip mă sărutase de rămas-bun în dimineața aceea înainte să ia copiii. Îmi promisese că se vor întoarce acasă la timp pentru prânz.
„Poți dovedi vreuna din chestiile astea?”
Zelda și-a scos telefonul.
Erau fotografii, mesaje și date pe care le rețineam perfect.
Phillip mă sărutase de rămas-bun.
Într-o poză, Phillip purta cămașa albastră i-o cumpărasem de ziua lui.
O purtase la ceea ce numise o cină cu un client.
„Cămașa asta mă face mereu să mă simt încrezător, Mari.”
Îmi aminteam cum o călcasem în după-amiaza aceea.
Phillip purta cămașa albastră pe care i-o cumpărasem.
„Știe că ești aici?”
„Nu. Am pus punct ieri. Îi promisese că se va muta după aniversarea voastră, dar apoi a pomenit de cina pe care o organiza mama lui.”
„Știai de asta?”
„Am văzut o poză de familie de luna trecută. Păreați fericiți cu toții.”
„Știe că ești aici?”
„Eram.”
Cel puțin, crezusem că eram.
Zelda și-a șters obrazul.
„Tot spunea că mariajul vostru s-a terminat. Mi-am dat seama în sfârșit că îi ascultam doar versiunea lui.”
S-a oferit să-mi trimită mesajele.
„Eram.”
„Te rog s-o faci.”
„Marisa, îmi pare rău cu adevărat.”
„Cred că îmi pare rău acum că știi de mine. Dar trebuie să pleci.”
A dat din cap.
Am târât valiza înăuntru.
„Marisa, îmi pare rău cu adevărat.”
Se pare că Phillip o ținuse la ea.
Aveam 35 de ani, iar eu și Phillip eram căsătoriți de 12 ani.
Aveam doi copii, Mia, de zece ani, și Jackson, de șapte.
Zilele noastre erau obișnuite. Drumuri la școală, muncă, teme și cumpărături.
Eu și Phillip eram căsătoriți de 12 ani.
Phillip era afectuos, ajuta cu copiii și mă făcea să râd.
Aveam încredere în el.
Fotografiile Zeldei m-au făcut să pun la îndoială ultimul an.
Joia fusese o zi de conferințe școlare, așa că Phillip luase copiii în oraș în timp ce eu rămăsesem acasă.
Aveam câteva ore până să se întoarcă.
Aveam încredere în el.
Le-am folosit ca să citesc mesajele Zeldei.
Phillip îi spusese că abia dacă vorbeam.
De asemenea, susținuse că fusesem nefericită luni de zile.
„Încerc să fiu puternic pentru copii, Z.”
„Dar nu mai pot sta în preajma Marisei. E deprimată tot timpul.”
Asta m-a interesat.
Fusesem nefericită luni de zile.
Nu pentru că era adevărat, ci pentru că mama lui începuse recent să întrebe dacă eu și Phillip petreceam destul timp împreună.
Acum mă întrebam de ce.
Ușa de la intrare s-a deschis puțin după prânz.
„Mamă!”
Jackson a intrat alergând cu o pungă de hârtie.
Acum mă întrebam de ce.
„Tata a cumpărat gogoși!”
„Câte una de căciulă”, a strigat Phillip. „Înainte să se plângă cineva.”
Mia l-a urmat înăuntru.
„Tata a mâncat două.”
„Tata a cumpărat gogoși!”
„Fratele tău n-ar fi trebuit să afle”, a răspuns Phillip.
În mod normal, aș fi râs.
În schimb, l-am privit pe soțul meu cum se apropie.
„Hei, draga mea.”
Aș fi râs.
M-a sărutat pe obraz.
„Totul e în regulă?”
„De n-ar fi?”
A zâmbit și a dus gențile copiilor sus.
„Totul e în regulă?”
Am stat acolo întrebându-mă cum putea cineva să mintă atât de ușor.
În seara aceea, Phillip a ajutat-o pe Mia la teme în timp ce eu am făcut cina.
Jackson a dărâmat laptele.
Phillip a luat un prosop.
Am stat acolo întrebându-mă.
„Prietene, e al doilea pahar săptămâna asta. Poate ar trebui să punem laptele direct în gură.”
Jackson a chicotit.
I-am privit din bucătărie.
Phillip își amintea gustările preferate ale Miei și stătea treaz când Jackson avea febră.
Totuși, trăise o altă viață de aproape un an.
Jackson a chicotit.
După ora de culcare, a observat cadoul împachetat de pe comoda noastră.
„Asta e pentru sâmbătă?”
„Da.”
„Mama e încântată de cina aniversară. O plănuiește de săptămâni întregi.”
„Da.”
„Serios?”
„A spus că părem la fel de fericiți ca atunci când ne-am căsătorit. Chiar vrea să ne vadă împreună, Marisa.”
M-am întors spre el.
„De n-ar fi?”
„Serios?”
A deschis un sertar.
„Voiam doar să zic că abia așteaptă să sărbătorim.”
„Unde-mi e puloverul gri?”, a întrebat el.
De obicei, l-aș fi găsit.
„Încearcă în dulapul tău.”
L-aș fi găsit.
A râs, dar n-am zis nimic.
În baie, am scos felicitarea aniversară pe care i-o cumpărasem.
În fiecare an, ne scriam unul altuia ceva ce apreciam la mariajul nostru.
O începusem pe a mea miercuri.
A râs, dar n-am zis nimic.
„Mulțumesc că faci ca zilele noastre obișnuite să pară speciale.”
N-am putut adăuga niciun alt cuvânt.
Mai târziu în acea noapte, am sunat-o pe mama lui Phillip.
Fusese mereu apropiată de el și se oferise să găzduiască cina noastră aniversară.
Am sunat-o pe mama lui Phillip.
„Marisa! Tocmai mă gândeam la sâmbătă.”
„Trebuie să anulezi, Debbie.”
„Ce? Dragă, am cumpărat deja totul.”
„Îmi pare rău.”
„S-a întâmplat ceva?”
„Trebuie să anulezi, Debbie.”
M-am așezat pe pat.
„Oh, Debbie. Phillip se vede cu altă femeie de aproape un an.”
A amuțit.
„Ești sigură?”
„Am văzut fotografii și mesaje.”
„Ești sigură?”
„Oh, draga mea… Îmi pare rău.”
Apoi a spus ceva ce m-a făcut să mă îndrept de spate.
„Dar Phillip mi-a spus că lucrurile fuseseră dificile între voi.”
„Ce ți-a spus?”
„Oh, draga mea…”
„A zis că te îndepărtai. Credeam că cina asta v-ar putea ajuta să vă apropiați din nou.”
M-am uitat spre ușa dormitorului.
„Te-a rugat el s-o organizezi?”
„Eu am sugerat-o. I-a plăcut ideea.”
„Credeam că cina asta ar putea ajuta.”
„Nu mi-a spus niciodată că am fi avut probleme. Dar se pare că ți-a spus ție și Zeldei.”
„Îmi pare rău, dragă.”
„Te rog să anulezi sâmbătă. Nu pot să sărbătoresc căsnicia noastră acum.”
Debbie s-a oferit să vină pe la noi, dar am refuzat.
„Pot vorbi cu Phillip?”
Am refuzat.
„Asta e între tine și el.”
A promis că va anula.
Jos, Phillip adormise uitându-se la televizor.
Ochelarii îi alunecau pe nas.
Am întins mâna să i îi dau jos.
A promis că va anula.
„De ce fac asta?”
I-am pus pe masă și am urcat sus.
Când s-a culcat mai târziu, m-a luat în brațe.
„Te iubesc”, a mormăit el.
Am stat nemișcată până a adormit.
„Te iubesc.”
Apoi m-am tras mai încolo.
Vineri dimineață, Jackson și-a dat castronul cu ovăz la o parte.
„De ce nu poate avea gust de clătite?”
Mia nu-și găsea dosarul cu teme. Phillip l-a găsit sub canapea și a îmbrățișat-o.
Apoi m-am tras mai încolo.
Apoi m-a sărutat pe obraz.
„Ne vedem diseară, iubito.”
L-am privit plecând.
După ce i-am dus pe copii la școală, am sunat-o pe Zelda.
Zelda a răspuns precaută.
L-am privit plecând.
„Ți-a spus Phillip că i-am cerut să plece?”, a întrebat ea.
„Nu. Nu mi-a spus nimic.”
„A menționat vreodată că ar vrea să ne salvăm căsnicia?”, am întrebat.
„Nu. A zis că nu mai rămăsese nimic de salvat.”
„Ți-a spus Phillip?”
I-am mulțumit și am sunat un consilier pentru o programare.
Înainte de a decide ceva, trebuia să înțeleg ce îmi doresc.
Până la prânz, Phillip sunase de două ori.
Am lăsat ambele apeluri să sune.
La ora două, puneam cumpărăturile la frigider când ușa de la intrare a zburat larg deschisă.
Phillip sunase de două ori.
„Cum ai putut să-mi faci asta?!” a urlat Phillip.
M-am întors de la frigider.
Fața lui era roșie.
„I-ai spus mamei!”
„Ea ne organiza cina aniversară.”
Fața lui era roșie.
„M-a sunat la muncă! Este distrusă!”
„Sunt sigură că e supărată.”
„Marisa, ce am făcut ca să merit asta?!”
M-am holbat la el.
„Este distrusă!”
„Ai vrea să îți răspund la asta?”
S-a oprit.
„Puteai să vorbești mai întâi cu mine!”
„Cum ai vorbit tu cu mine înainte să începi o relație cu Zelda?”
Expresia lui s-a schimbat.
S-a oprit.
Apoi s-a uitat pe hol.
„Unde sunt copiii?”
„Încă la școală.”
Și-a coborât vocea.
„Cât de multe știi?”
„Unde sunt copiii?”
„Destul cât să înțeleg de ce valiza ta a fost ieri pe prispă.”
A tras un scaun.
„Zelda a venit aici?”
„Da.”
„De ce-ar fi făcut asta?”
„Da.”
„Saturase să o minti.”
Și-a frecat fața.
„Marisa, te rog. Lasă-mă să explic.”
M-am așezat vizavi de el.
„Dă-i drumul.”
„Saturase să asculte.”
„N-am mai comunicat în ultima vreme. Ai fost ocupat.”
„Am ieșit în oraș acum două săptămâni, Phillip!”
„M-am simțit singur.”
„Atunci de ce nu mi-ai spus?”
„M-am simțit singur.”
„N-am vrut o altă ceartă.”
„N-am certat niciodată pe tema căsniciei noastre pentru că nu știam că tu credeai că se duce de râpă.”
A întins mâna spre a mea.
Am tras-o.
„I-ai spus Zeldei că eram separați?”
„N-am vrut o altă ceartă.”
„A înțeles greșit totul.”
„I-ai spus că te muți după aniversarea noastră?”
A întors privirea.
„Da.”
„Ai vorbit serios?”
„A înțeles greșit totul.”
„Nu.”
„Atunci de ce i-ai promis?”
„Eram confuz… și am vrut s-o conving să rămână.”
„Timp de aproape un an?”
Ochii i s-au umplut.
„Timp de aproape un an?”
„N-a fost ceva serios.”
„Zelda avea valiza ta, Phillip. Era plină cu lucrurile tale.”
Și-a coborât capul.
„N-am vrut niciodată să te rănesc.”
„N-a fost ceva serios.”
„Atunci de ce te-ai tot întors?”
N-a putut răspunde.
M-am ridicat.
„Vreau să nu-ți mai prezinți alegerile de parcă s-ar fi întâmplat fără tine.”
M-a urmat spre sufragerie.
M-am ridicat.
„Te rog, nu renunța la noi.”
M-am întors.
„Nu iau decizia asta azi.”
Phillip a rămas acasă în după-amiaza aceea.
A ajutat cu copiii și a făcut cina în timp ce eu stăteam cu Mia la proiectul ei școlar.
„Te rog, nu renunța la noi.”
Comportamentul lui obișnuit mă durea.
După ora de culcare, mama lui a sunat din nou.
„Îți datorez scuze”, a spus Debbie. „L-am crezut pe Phillip fără să întreb cum erai.”
Luni de zile, susținuse că eram nefericită și că s-ar putea să-l părăsesc.
„Îți datorez scuze.”
„De aceea am sugerat cina. Am sperat că vă va apropia.”
„N-ai de unde să știi.”
„Dar l-am crezut.”
„Și eu.”
A întrebat dacă ne-am gândi să reparăm lucrurile de dragul copiilor.
„Și eu.”
„N-am exclus nimic. Dar alegerea asta trebuie să fie a mea.”
A promis să nu se amestece.
Phillip stătea în pragul ușii.
„Ce-a spus mama?”
„De ce ai lăsat-o să creadă că eu rupeam căsnicia noastră?”
„N-am exclus nimic.”
A întors privirea.
„N-am vrut să creadă că eu eram problema.”
„Așa că m-ai făcut pe mine problemă în schimb?”
A înghițit în sec.
„Mi-a fost rușine, Marisa.”
A întors privirea.
„Nu ți-a fost destul de rușine încât să te oprești.”
N-a avut nicio replică.
Sâmbătă dimineață, Phillip s-a întors după ce cumpărase flori.
Mia le-a admirat.
„Sunt pentru mama?”
Mia le-a admirat.
„Da, draga mea.”
Jackson a mirosit una.
„Florile se pun la socoteală ca cadou?”
„Cred că da”, am spus.
Odată ce copiii au urcat sus, Phillip mi-a înmânat buchetul.
Jackson a mirosit una.
„Putem lua cina aici în seara asta? Doar noi doi?”
Am lăsat florile jos.
„Și să nu vorbim despre Zelda?”
A ezitat.
Am lăsat florile jos.
„Este aniversarea noastră, Marisa.”
„De aceea nu pot pretinde că nu există.”
„Mi-am cerut scuze. Ți-am spus că s-a terminat.”
„Pentru că Zelda a pus punct. Nu tu.”
A întors privirea.
„Este aniversarea noastră, Marisa.”
„Putem măcar să ținem asta între noi? Mama știe deja.”
„N-am să le spun copiilor detaliile. Dar am nevoie de cineva cu care să pot vorbi.”
„Marisa, știi cum vorbește lumea.”
„Atunci va trebui să-i lași să vorbească.”
„Mama știe deja.”
S-a holbat la mine.
„Și am nevoie să trăim separat o perioadă.”
„Vrei să mă mut?”
„Vreau să ne dăm seama cum facem asta cum trebuie. Dar am nevoie de spațiu, Phillip.”
„Credeam că încercăm să reparăm asta.”
„Am nevoie de spațiu, Phillip.”
„Nu ți-am promis asta.”
Și-a acoperit fața.
O parte din mine voia să-l consoleze.
Încă îl iubeam.
Asta făcea ca totul să fie atât de dureros.
Dar să iubești pe cineva nu însemna că puteam face ca alegerile lor să dispară.
Încă îl iubeam.
În după-amiaza aceea, Mia a observat că nu mă pregăteam pentru cină.
„Nu mergem la bunica?”
„Nu în seara asta, draga mea.”
„De ce?”
M-am așezat lângă ea.
„Nu mergem la bunica?”
„Tatăl tău și cu mine avem niște lucruri pe care trebuie să le punem la punct. Așa că am anulat petrecerea.”
S-a uitat la Phillip.
„Divorțați?”
„N-am decis asta”, am spus. „Dar orice s-ar întâmpla, vă iubim pe amândoi și pe Jackson.”
„Am greșit cu ceva?”
„Am anulat petrecerea.”
„Absolut deloc. Asta e între noi, adulții.”
Jackson a apărut lângă canapea.
„Putem mânca totuși pizza?”
Mia și-a dat ochii peste cap.
„Tu ești mereu în fomete!”
„Asta e între noi, adulții.”
„Pentru că cresc!”
Chiar și Phillip a râs.
Am comandat pizza și am petrecut seara împreună.
Pentru puțin timp, copiii și-au uitat întrebările.
Eu nu.
„Pentru că cresc!”
Mai târziu, după ce au adormit, Phillip a bătut la ușa dormitorului nostru.
Ținea un plic în mână.
„Biletele noastre aniversare”, a spus el.
Mi-a dat-o pe a lui.
Ținea un plic în mână.
Înăuntru, scrisese că era recunoscător că îi dădusem o familie și că făcusem ca casa noastră să se simtă ca un cămin.
„Unde e a ta?”, a întrebat.
Am deschis sertarul comodei.
Felicitarea mea neterminată era încă acolo.
„Am început-o miercuri.”
„Unde e a ta?”
„Pot s-o citesc?”
Am scuturat din cap.
„De ce?”
„Pentru că nu știu cum s-o termin.”
Ochii i s-au umplut.
„Mă mai iubesti?”
„Pot s-o citesc?”
M-am uitat la el.
„Da.”
A întins mâna spre mine.
„Dar să te iubesc nu înseamnă că sunt pregătită să am încredere în tine.”
Și-a coborât mâna.
A întins mâna spre mine.
Am stat în tăcere o vreme.
Apoi Phillip a întrebat ce avea să se întâmple în continuare.
„Am aranjat consiliere pentru mine”, am spus.
„Pot veni?”
Am stat în tăcere o vreme.
„Încă nu. Trebuie să merg singură mai întâi.”
A dat din cap fără să se certe.
Săptămâna următoare, Phillip a fost de acord să stea la mama lui în timp ce puneam totul la punct.
Le-am explicat împreună aranjamentul temporar copiilor.
Mia a întrebat despre weekenduri.
A dat din cap.
Jackson a vrut să știe dacă tata îl va duce în continuare în parc.
I-am asigurat că vom fi amândoi acolo.
După prima mea ședință de consiliere, am plâns în mașină.
Apoi l-am sunat pe Phillip în legătură cu programul copiilor.
Am plâns în mașină.
Pentru o dată, nu m-am mai îngrijorat dacă conversația avea să-l supere.
Câteva zile mai târziu, am dat din nou peste felicitarea aniversară.
I-am citit rândul neterminat.
„Mulțumesc că faci ca zilele noastre obișnuite să pară speciale.”
Am dat din nou peste felicitarea aniversară.
Îmi aminteam totul… înapoi pe vremea când crezusem că construiam ceva.
Amintirile acelea erau încă ale mele.
Dar nu le puteam folosi ca să scuz ce făcusem Phillip.
Am pus felicitarea deoparte.
În seara aceea, Mia a întrebat dacă putem face clătite pentru cină.
Amintirile acelea erau încă ale mele.
Jackson a sugerat imediat fulgi de ciocolată.
M-am uitat la ceas.
Era aproape șase.
„Bine. Dar ajutați amândoi.”
Mia a luat bolul de amestecare în timp ce Jackson susținea că gustarea fulgilor de ciocolată conta ca ajutor.
Era aproape șase.
Am râs.
Casa nu mai era la fel.
Viitorul nostru nu era sigur.
Dar nu mai așteptam ca Phillip să-mi spună ce însemna mariajul nostru.
Timp de 12 ani, îi scrisesem un bilet despre ce apreciam în viața noastră împreună.
Anul acesta, n-am putut să-l termin.
Și, pentru prima dată, am înțeles că nici nu trebuia să o fac.





