Vica auzea țipetele din apartamentul ei încă de pe hol. Era atât de familiar și, în același timp, atât de obositor!
„Mizerabil alcoolic, când o să-ți sfâșii gâtul!” striga Ioana la soțul ei, tatăl Vica.
Fata s-a strecurat repede în camera ei, surprinsă: „Wow! E doar ora prânzului și tata deja e beat. De fiecare dată, reușește să mă surprindă.”
Nu se auzea nimic din partea tatălui ei. De obicei, el rămânea tăcut în fața tipetelor soției sale, fiind un alcoolic liniștit și inofensiv.
După ce a țipat o vreme, Ioana a aruncat o privire în camera fiicei sale.
„Vica, ești deja acasă? O să mănânci?”
„Nu, mamă, am mâncat deja la școală. O să aștept pe Andrei.”
Andrei era fratele mai mare al Vica, un băiat serios care făcea un stagiu de practică la o companie petrolieră. Vica ținea pasul cu fratele ei, terminând clasa a XI-a cu note excelente. Plănuia să-și continue studiile la universitate.
Ioana obișnuia să repete des că, din fericire, cel puțin copiii semănau cu ea, nu cu tatăl lor alcoolic. Dar Vica și Andrei nu erau atât de siguri de asta, deși preferau să tacă. Dar când venea vorba de educație, era cu totul altceva. Tatăl lor avea studii superioare și a ocupat cândva o funcție prestigioasă. Însă dragostea lui pentru alcool i-a distrus cariera, trimițându-l pe o pantă abruptă. De cât se știa Vica, familia lor era mereu așa—mama țipa, iar tatăl bea. Beea și rămânea tăcut.
După o scurtă odihnă de la școală, Vica a încercat să se concentreze asupra manualelor. Examenul de final de an se apropia. Dar era greu să se concentreze cu mama ei încă țipând în camera alăturată. Uneori, Vica se întreba de unde își lua mama toată acea energie și putere, cum putea țipa neîncetat. Oricine altcineva în locul ei ar fi cedat de mult și ar fi lăsat-o baltă, dar nu Ioana! Ea aproape că nu se oprea niciodată din țipat când soțul ei era acasă. Chiar și când el era treaz, continua să-l agaseze. Uneori, Vica pur și simplu își dorea liniște și pace—nu doar pentru o oră sau două, ci pentru o zi, două sau chiar mai mult.
Și spre groaza ei, s-a întâmplat foarte curând. Ioana s-a oprit din țipat atunci când soțul ei a plecat…
La începutul toamnei, tatăl Vicai a fost găsit pe stradă de niște trecători. Zăcea pe o bancă în parc, ghemuit liniștit, fără a se mai ridica vreodată. Partea interesantă era că era treaz și a murit din cauza unui atac de cord. Când a început să se simtă rău, nu a cerut ajutor sau nu a sunat pe nimeni; pur și simplu a murit liniștit pe banca aceea, la fel de liniștit cum trăise în ultimii ani. Vica și Andrei au înțeles de ce s-a întâmplat asta, de ce atacul a avut loc în afacerea casei. Nu voia să se întoarcă acasă. Acolo o aștepta soția lui zgomotoasă.
Cu toate acestea, Vica nu o învinovățește pe mama ei de nimic. Poți înțelege femeia. După atâția ani de trăit cu un alcoolic, nimeni nu ar fi avut răbdare pentru asta!
Ioana s-a lăsat brusc tăcută și chiar a plâns la înmormântare. Deși era o mânie ciudată în ea, ca și cum soțul ei ar fi murit intenționat pentru a scăpa de ea, lăsând-o să nu mai poată spune ce gândea cu adevărat despre asta.
Imediat după înmormântare, fratele mai mare al Vicai a spus că i s-a oferit un loc de muncă în Kamchatka și l-a acceptat. Era ciudat. De ce să plece atât de departe când era loc de muncă chiar în orașul lor? Ioana s-a simțit chiar ofensată de fiul ei, spunând că este greșit să părăsească familia într-un astfel de moment greu. Dar Andrei a fost ferm.
Nu i-a permis surorii sale să-l ducă la aeroport, dar înainte să plece, a venit în camera ei să-și ia rămas bun. O îmbrățișează strâns, uitându-se în ochii ei.
„Ei bine, noroc, sis. Ia sfatul fratelui mai mare. Când termini universitatea, pleacă. Pleacă undeva departe.”
„Andrei, ce spui? Mama este singură acum, și dacă plec și eu, cum va face față?”
„Poate dacă nu tot țipa la tata, nu ar fi rămas singură acum,” ridică Andrei sprâncenele.
„Cum să nu țipe? Beea, bea non-stop.”
„Erai mică și nu-ți amintești prea multe. Dar tata nu a început să bea chiar așa. Mama a început să-l agaseze mult înainte de alcoolismul lui. Oricum, sper să nu înțelegi vreodată ce vreau să spun.”
Fratele a plecat, lăsând-o pe Vica puțin confuză. De ce era supărat pe mama? Ea era acolo, plimbându-se ca și cum ar fi fost aruncată jos. Acum, nu mai era nimeni la care să țipe…
Aparent, mama ei putea țipa și la fiica ei! Acest lucru s-a întâmplat la doar câteva zile după ce Andrei plecase. În timp ce studia în primul an de facultate, Vica a întâlnit un student mai mare, iar relația lor a început să evolueze rapid. Într-o seară, au umblat mult prin oraș, nu s-au mai putut despărți, iar în final, Vica s-a întors acasă mai târziu decât de obicei. Mama ei o aștepta, arătând mai încruntată decât un nor de furtună.
„Ce făceai afară? E noapte! Mama este acasă singură și tu te plimbi. Cum poți să mă lași așa? După tot ce s-a întâmplat în familia noastră!”
„Mamă, te-am sunat și ți-am spus că voi ajunge târziu.”
Târziu? Micul monstruleț egoist. Te plimbi, te distrezi, iar tu nu te gândești la mama ta. Eu stau aici, în patru pereți!”
Vica a încetat să mai încerce să se justifice, gândindu-se că mama ei avea dreptate. Era greu pentru femeie să fie singură, iar Vica trebuia să fie acasă mai mult pentru a o ajuta pe mama să se adapteze noii situații.
Vica a încercat să nu mai stea prea mult afară, dar asta nu o salva de izbucnirile furioase ale Ioanei.
„Doamne, cine face supa asta? Trebuia să adaugi prăjeala la final. Vica, n-ai mâini! Nu tai pâinea așa!”
Criticile constante ale mamei o scoteau din minți pe Vica, iar lucrul ciudat era că, după ce îi țipa fiicei sale, Ioana părea să prindă viață, înflorind de energie. Treptat, Vica a început să înțeleagă că mama ei se obișnuise să trăiască așa și nu putea trăi altfel.
n timp ce Vica încerca să înțeleagă cum putea trăi mama ei așa, cu o agresivitate necontrolată și cu o oboseală continuă, ajunse să își pună întrebări despre propria ei viață. De ce nu reușea să scape din acest cerc vicios? De ce niciodată nu putea să aducă liniște în casă?
Într-o seară, când totul părea mai calm decât de obicei, Ioana o surprinse pe Vica într-un moment de reflecție.
„Ce tot stai acolo ca o statuie? Mă tot uit la tine și mă întreb ce ai, de ce nu vorbești la fel ca înainte,” îi spuse Ioana.
„Mamă, sunt obosită… Mă simt obosită. De când tata a murit și tu ai devenit așa, totul este mult mai greu. Te rog, nu pot să mă lupt cu tine. Ai un mod de a mă face să mă simt inutilă, de parcă nu aș face nimic bine,” răspunse Vica, cu voce tremurândă.
Ioana o privi câteva secunde, dar, spre surprinderea Vicai, nu izbucni în urlete. Privirea ei se schimbă, devenind una mai moale, ca și cum femeia ar fi înțeles pentru o clipă ce se întâmplă cu fiica ei.
„Nu te înțeleg, Vica. Tu ești tot ce am acum, dar mă simt… neliniștită, ca și cum aș fi pierdut ceva, poate ceva ce nu am știut să apreciez,” spuse Ioana, cu o tristețe profundă în voce.
Vica simți o fărâmă de compasiune față de mama ei, dar nu știa cum să o ajute. „Eu te iubesc, mamă, dar nu știu cum să îți fiu de ajutor. Trebuie să fii mai calmă. Avem nevoie de pace pentru a merge mai departe, dar tu te împotrivești la orice încercare.”
Așezându-se lângă ea, Ioana o privi lung. „Știu că ai dreptate… Dar mi-e greu, Vica. Sunt atât de obosită să trăiesc în acest mod. Uneori îmi doresc doar să dispari. Sau să dispar eu.”
Cuvintele Ioanei atingeau o zonă vulnerabilă în sufletul Vicai. Poate că mama ei nu era atât de puternică pe cât părea. Poate că, în adâncul ei, Ioana se simțea la fel de pierdută ca și fiica ei.
„Eu nu te voi lăsa niciodată, mamă,” spuse Vica cu hotărâre, ridicându-se și îmbrățișând-o pe Ioana. „Dar trebuie să înțelegi că nu putem trăi așa pentru totdeauna.”
Și așa, pentru o clipă, totul părea că se liniștește. Dar știau amândouă că schimbarea nu venea peste noapte. Deși Vica își dorea o viață fără conflicte și fără certuri, înțelegea acum că nu putea controla toate lucrurile din jurul ei. Așezându-se pe canapea, Vica simțea un gol adânc în interiorul ei. Ce trebuia să facă pentru a merge mai departe? Cum putea să o ajute pe mama ei să se vindece, dacă ea însăși nu era complet vindecată?
În acele zile, Vica își dedică tot timpul studiilor. A început să aprecieze din ce în ce mai mult momentele de liniște, acelea în care putea să se concentreze doar pe ceea ce învăța, fără a fi întreruptă de țipetele mamei sau de gândurile la trecut.
Cu toate acestea, se gândea adesea la Andrei și la cum viața lui se schimbase. El plecase în Kamchatka, încercând să găsească un sens în viața lui, departe de haosul familiei lor. Călătoria lui era simbolică pentru ce își dorea și Vica: o cale de a scăpa de propria nebunie familială.
Într-o dimineață, pe când se pregătea pentru o nouă zi de examene, Vica primise un mesaj de la Andrei. „Cum te mai descurci? Ai trecut de examenele alea?”
„Nu încă, dar mă străduiesc. E greu, Andrei. Totul este greu aici. Mama nu s-a schimbat deloc și parcă nu mai pot să respir,” i-a răspuns ea.
„Știu că e greu, sis. Dar ai răbdare. Poți să o faci. Știu că ai în tine puterea să depășești orice. Când te vei simți pregătită, te voi aștepta în Kamchatka. Aici e loc de liniște. Nu o să te mai deranjeze nimeni.”
Vica simțea că Andrei avea dreptate. Poate că schimbarea nu putea veni pentru ea imediat. Dar, cu timpul, și cu mai multă răbdare, ar putea să găsească o cale de a se elibera de umbrele trecutului. Poate că, într-o zi, va pleca și ea, la fel cum fratele ei o făcuse.
Și așa, în acele zile lungi și grele, Vica începea să-și înțeleagă mai bine familia, dar și propriile sale limite. Încă nu știa cum va arăta viitorul ei, dar simțea că avea puterea să-l formeze în felul ei. Poate că nu era suficient să încerce să salveze pe toată lumea. Poate că era momentul să-și salveze pe sine.
Și, în ciuda tuturor lucrurilor, Vica începuse să creadă că, în sfârșit, era pregătită să ia viața în propriile mâini.