Lorena împinse ușa apartamentului și, cu un zâmbet de satisfacție, își scoase tocurile – o zi de muncă de opt ore s-a transformat într-una de zece din cauza unei inspecții neașteptate. Totuși, în ciuda oboselii, starea ei de spirit rămânea optimistă. Era de înțeles – ieri agentul imobiliar îi anunțase că găsise în sfârșit un cumpărător pentru apartamentul ei dinainte de căsătorie, cineva dispus să plătească prețul integral fără negocieri. 150.000€ nu sunt o glumă. Bani care puteau fi investiți cu înțelepciune.
O aromă apetisantă venea dinspre bucătărie – se părea că Iulian se ocupase de pregătirea cinei, lucru care se întâmpla rar. Lorena zâmbi – o astfel de atenție era plăcută. În ultimele luni, soțul ei fusese absorbit de propriile afaceri, venind acasă târziu și adesea agitat. Lorena atribuia asta problemelor de la muncă – începerea unei afaceri nu este niciodată o cale lină.
— Iulian, sunt acasă, — strigă Lorena în timp ce își desfăcea geanta.
— Chiar vin, chiar vin! — răspunse soțul ei, iar în următorul moment apăru din bucătărie cu un pahar de vin. — Cina e aproape gata, schimbă-te.
Lorena își studiă soțul – părea neobișnuit de entuziasmat, ochii îi sclipeau ca ai unui copil care primește un cadou mult așteptat. Nu-l mai văzuse pe Iulian așa de mult timp.
— Ce se întâmplă? — întrebă Lorena în timp ce accepta paharul.
— Oh, s-a întâmplat! — Iulian zâmbi larg. — Azi este cea mai bună zi din viața mea! Ei bine, după nunta noastră, desigur.
Acea gafă de vocabular o deranjă neplăcut, dar Lorena își alungă acel sentiment ciudat. După ce s-a schimbat într-o ținută confortabilă, se îndreptă spre bucătărie, unde Iulian deja așeza pasta cu fructe de mare – felul ei preferat. Lângă el, o sticlă deschisă de vin bun stătea pe masă.
— Așadar, ce s-a întâmplat? — întrebă Lorena în timp ce se așeza la masă. — Ai câștigat la loterie?
Iulian râse și făcu un ochi.
— Mai bine! Am încheiat în sfârșit afacerea vieții mele!
— Ce afacere? — Lorena simți un fior de îngrijorare.
— Îți amintești că ți-am spus de oportunitatea de a prelua acea rețea de spălătorii auto? — spuse Iulian grăbit, făcând gesturi largi cu mâinile. — Ei bine, am încheiat afacerea! Am luat un împrumut, am făcut plata inițială, iar acum sunt ale mele! Ei bine, nu chiar ale mele, dar eu le administrez, înțelegi?
— Stai puțin, — Lorena își lăsă furculița. — Ce împrumut?
— A trebuit să împrumut 200.000€,, — răspunse Iulian cu nonșalanță, învârtind pastele pe furculiță. — Dar gândește-te la perspective! Într-un an, o să-l plătesc înapoi cu dobândă și încă o să-mi rămână ceva.
Lorena spuse încet. 200.000€, – era o sumă imensă. Trăiau confortabil, dar să câștigi acești bani într-un an era nerealist.
— Și ai luat împrumutul… pe numele tău? — întrebă Lorena, clarificând.
— Pe numele nostru, — corectă Iulian. — Suntem o familie; o să ne descurcăm împreună. Apropo, încă o veste minunată – am cumpărat o casă pentru părinții mei! Este mică, desigur, dar într-un cartier frumos, cu teren. Mama visa la asta de atât de mult timp…
Lorena simți o strângere în stomac.
— Stai puțin, ai împrumutat 200.000€, și deja ai cheltuit o parte din aceștia pentru o casă pentru părinții tăi?
— Da, — ridică din umeri Iulian, ca și cum ar fi fost ceva evident. — 170.000€ pentru casă, restul pentru afacere.
200.000€, era o sumă enormă. Nu erau săraci, dar să câștigi acești bani într-un an nu era posibil.
— Și ai luat împrumutul… pe numele tău? — întrebă din nou Lorena.
— Pe numele nostru, — corectă Iulian. — Suntem o familie; o să ne descurcăm împreună. Apropo, încă o veste grozavă – am cumpărat o casă pentru părinții mei! Este mică, desigur, dar într-un cartier frumos, cu teren. Mama visa la asta de atât de mult timp…
Lorena simți din nou o senzație de neliniște în stomac.
— Stai puțin, ai împrumutat 200.000€, și deja ai cheltuit o parte din aceștia pentru casa părinților tăi?
— Exact, — spuse Iulian, ridicând din umeri, ca și cum ar fi fost evident. — 170.000€ pentru casă, restul pentru afacere.
— Și cum plănuiești să rambursezi o asemenea sumă? — încercă Lorena să-și păstreze calmul în voce, deși o fărâmă de panică se strecurase.
— Și ce vei face cu apartamentul tău? — Iulian o privi brusc cu o expresie ciudată. — Agentul imobiliar a sunat; cumpărătorul este gata. 150.000€ – aproape cât îți trebuie pentru a acoperi împrumutul.
Lorena clipea, necrezându-și urechilor. În câteva secunde de liniște, zeci de gânduri îi treceau prin minte. Apartamentul moștenit de la bunica ei, pe care îl renovase cu economiile proprii. Planurile pentru acei bani – să investească o parte într-un apartament mai mare pentru familia lor viitoare, și ceva pentru investiții. Și acum Iulian pretinde…
— Am luat un împrumut de 200.000€,, părinții au primit o casă, iar ce a mai rămas este să vindem apartamentul tău dinainte de căsătorie! — repetă Iulian, fără să observe schimbarea de expresie a soției sale. — Totul va fi bine, o să vezi!
Lorena îngheță, încercând să proceseze ceea ce tocmai auzise.
— Ce înțelegi prin „a rămas”? M-ai consultat măcar înainte de a folosi banii mei? — vocea ei era calmă, dar fermă.
— Ce să consultăm? — se miră Iulian. — Oricum voiai să-l vinzi. Ce contează unde ajung banii? Eu am luat decizia sunt capul familiei.
— Capul familiei? — întrebă Lorena, incrédulă. — Nu trăim în Evul Mediu. Asta este apartamentul meu, banii mei…
Soțul ei făcu un gest cu mâna, de parcă ar fi fost un lucru trivial.
— Dar suntem o familie! Nu m-ai lăsa cu datorii, nu-i așa? — Iulian zâmbi cu acel zâmbet familiar, care de obicei îi topea inima. Dar acum doar o stârnea iritarea.
Lorena își luă o respirație adâncă pentru a-și controla izbucnirea și răspunse încet:
— Aceștia sunt banii mei; eu decid unde să-i cheltuiesc.
Zâmbetul dispăru de pe fața lui Iulian. Își lăsă furculița și o privi intens pe soția sa.
— Deci, vrei să spui că nu mă vei ajuta? Pe propriul tău soț?
— Vreau să spun că trebuia să mă consulți înainte de a lua un împrumut atât de mare și de a plănui să cheltuiești banii mei, — spuse Lorena, simțind cum furia fierbe în interiorul ei. — Nu e vorba doar de bani; este o chestiune de respect.
Iulian încruntă sprâncenele, tonul său devenind mai aspru:
— Lorena, ce fel de lăcomie e asta? Părinții mei au acum o casă, iar eu pot pune afacerea pe picioare! Vrei să fim bine, nu-i așa?
— Desigur că vreau, — încercă Lorena să vorbească calm. — Dar acțiunile tale spun altceva. Nu ai considerat necesar să discutăm despre asemenea decizii financiare importante.
— Și ce era de discutat? — ridică din umeri Iulian, iritat. — Am făcut calculele, afacerea e profitabilă, iar părinții mei sunt fericiți. Noi trăim într-un apartament frumos, iar al tău stă gol. Totul are sens.
— Are sens? — Lorena nu-și venea în fire. — Ar fi avut sens să discutăm împreună! Plănuiam să investesc acei bani într-un apartament nou, poate chiar o casă. Așteptăm un copil în curând, avem nevoie de mai mult spațiu.
Iulian făcu o grimasa.
— Aici începem din nou cu vorbele despre copil. Am fost de acord să așteptăm! Mai întâi trebuie să punem afacerea pe picioare, iar apoi putem face copii.
Lorena își încrucișă brațele și dădu din cap.
— Dacă îți păsa atât de mult de viitor, de ce nu m-ai consultat din timp?
— Știam că vei începe să te cerți și să-ți pui condițiile, — spuse Iulian, ridicându-se și începând să meargă agitat prin bucătărie. — Înțelege, un bărbat trebuie să ia decizii și să își asume responsabilitatea!
— Responsabilitate? — răspunse Lorena, amar, cu un zâmbet amar. — Asta nu e responsabilitate, e tiranie. Ai impus legea și acum te aștepți să fiu de acord.
Soțul ei oftă iritat:
— Ei bine, ești femeie, oricum știi puțin despre finanțe! Eu sunt bărbat – știu ce e mai bine.
Aceste cuvinte loviră Lorena ca o palmă. Opt ani în sectorul bancar – urcând de la simplu operator până la șeful departamentului de credite – și acum asta: „ești femeie.” Lorena nu se putea abține să nu-și aducă aminte de câte ori în ultimii ani îl corectase pe soțul ei în privința chestiunilor financiare, îl ajutase să optimizeze taxele și propusese investiții profitabile.
Lorena tăcu câteva secunde, apoi răspunse calm:
— Am înțeles. Vom rezolva această problemă chiar acum.
Iulian se relaxă, presupunând că Lorena cedase.
— Așa e fata mea deșteaptă, — spuse el patronizant. — Mâine vom merge la agentul imobiliar și finalizăm afacerea…
— Nu, Iulian, — Lorena se ridică de la masă. — Mă refeream la altceva. Această discuție mi-a clarificat multe.
Fără să spună un cuvânt în plus, Lorena părăsi bucătăria, lăsându-l pe Iulian confuz și singur. Întreaga seară, Iulian încercă să o facă să vorbească, dar Lorena rămase fermă. Se închise în camera de oaspeți, invocând o durere de cap, și petrecu noaptea studiind documente pe laptopul ei.
Dimineața, Lorena se trezi mai devreme decât de obicei, chiar înainte ca Iulian să reușească să se ridice. Se pregăti repede, aruncând o privire la soțul ei care dormea și părăsind apartamentul în liniște. În geanta ei se afla o dosar cu documente – contractul de vânzare al apartamentului, certificatul de proprietate și testamentul bunicii ei.
Prima oprire a Lorenei a fost la centrul multifuncțional, unde ajunsese la deschiderea oficială. A depus o cerere pentru un extras de carte funciară pentru apartamentul ei și a plătit pentru un serviciu de urgență. În timp ce aștepta să-i vină rândul, Lorena a sunat-o pe prietena ei Veronica, care lucra la o firmă de avocatură.
— Veronica, salut, — spuse Lorena pe un ton liniștit la telefon. — Am o întrebare urgentă. Spune-mi, poate soțul să dispună de un apartament, care era al meu înainte de căsătorie, fără știrea mea?
— Bună dimineața, muncitoare, — răspunse Veronica somnoroasă. — Nu, dacă apartamentul este înregistrat pe numele tău și este proprietate dinainte de căsătorie, atunci fără acordul notarial al soțului, el nu poate dispune de el. Ce s-a întâmplat?
Lorena i-a povestit pe scurt situația.
— Wow, Iulian chiar a făcut-o de oaie, — râse Veronica. — Și mai încerca să te tragă și pe tine. Dar nu-ți face griji, nu are drepturi asupra apartamentului tău.
După ce a primit extrasul de carte funciara într-o oră, Lorena s-a liniștit, aflând că apartamentul era înregistrat doar pe numele ei, așa cum fusese înainte de căsătorie. Apoi, s-a îndreptat spre bancă, unde lucra. Deși întârziase, Lorena a ajuns la timp pentru a începe ziua de muncă. În departamentul de credite, Mihail, specialistul senior și mentorul de multă vreme al Lorenei, era deja așezat.
— Mihail, bună dimineața, — o salută Lorena în timp ce se așeza în fața lui. — Am nevoie de consultanța dumneavoastră. Este ceva personal.
Specialistul senior a ascultat cu atenție și s-a încruntat.
— Situația este într-adevăr neplăcută. Hai să verificăm pe numele cui este înregistrat împrumutul.
După câteva minute de lucrat la computer, Mihail o privi pe Lorena.
— Împrumutul este înregistrat pe numele soțului tău. Tu nu ești co-împrumutată și nici garanți.
Lorena suflă ușurată.
— Și apartamentul meu ar fi putut fi folosit drept garanție fără știrea mea?
— Absolut nu, — spuse Mihail, dând din cap. — Pentru asta ar fi fost necesară prezența ta personală și semnătura pe acordul de garanție. Mai mult, chiar dacă proprietatea este dinainte de căsătorie, este necesar acordul notarial al soțului pentru a finaliza o asemenea tranzacție.
Următoarea destinație a Lorenei a fost apartamentul mamei sale, unde a petrecut câteva ore povestind în detaliu despre situație. Elena a ascultat tăcută, aprobând din când în când cu capul.
— Ce intenționezi să faci acum? — întrebă mama după ce Lorena termină de povestit.
— Voi vinde apartamentul, așa cum plănuiam, — răspunse Lorena ferm. — Dar nu pentru a acoperi datoriile lui Iulian.
La prânz, Lorena s-a întors acasă. Iulian stătea în bucătărie, bătând nervos cu degetele pe masă. În fața lui se afla telefonul, ale cărui ecrane se aprindeau din când în când cu mesaje primite.
— Unde ai fost? — se răsti el. — Te-am sunat!
— Am avut câteva treburi de rezolvat, — răspunse Lorena calmă, punând dosarul cu documente pe masă. — Trebuie să vorbim.
— Da, trebuie, — aprobi Iulian, apropiind câteva foi de el. — Am întocmit un plan pentru a plăti împrumutul. Dacă vindem apartamentul tău…
— Apartamentul meu nu este de vânzare, — o întrerupse Lorena.
— Ce vrei să spui? — o privi Iulian confuz.
Acasă, Lorena întinse calm documentele înaintea soțului ei.
— Ai o problemă, dar nu este a mea. Niciodată nu mi-am vândut apartamentul, și nu am de gând să-l vând.
Iulian ridică documentele și începu să citească textul cu o neîncredere tot mai mare. Fața îi deveni palidă.
— Ce este asta? — Iulian sări în picioare, apucând documentele.
— Este extrasul de carte funciară care confirmă că eu sunt singura proprietară a apartamentului, — răspunse Lorena calmă. — În plus, este părerea unui avocat care spune că nu ai dreptul să dispui de proprietatea mea dinainte de căsătorie.
Iulian deveni și mai palid, realizând că planurile sale s-au prăbușit.
— Așteaptă, ești serioasă? Dar eu am promis deja băncii că voi acoperi o parte din împrumut!
— Ar fi trebuit să te gândești mai bine dinainte, — ridică din umeri Lorena. — Nici măcar nu m-ai consultat înainte de a face un asemenea pas mare.
Iulian se plimba agitat prin bucătărie.
— Ce era de discutat? Trebuia doar să mă ajuți; suntem o familie!
— Familia înseamnă parteneriat, nu decizii unilaterale, — contraatacă Lorena. — Ai cheltuit bani pe care nu-i aveai, ai cumpărat părinților o casă fără să mă întrebi. Și acum te aștepți ca eu să fac ordine în haosul creat de iresponsabilitatea ta?
Mânia soțului Lorenei a izbucnit.
— Deci totul e despre bani? Am făcut-o pentru noi!
Lorena se uită la el rece.
— Nu, ai făcut-o pentru tine. Și acum ești pe cont propriu.
— Ce vrei să spui? — vocea lui Iulian tremura.
— Vreau să spun că nu voi participa la acest plan, — spuse Lorena, mergând spre dulap și apucând o valiză. — Mă duc la mama. Gândește-te la ce e mai important pentru tine – ego-ul tău sau căsătoria noastră.
— Tu… tu mă lași cu datoriile? — Iulian părea pierdut.
— Îți dau timp să realizezi ce ai făcut, — răspunse Lorena. — Și da, mama a fost de acord să vândă apartamentul. Dar banii vor merge pentru ceea ce am planificat inițial – o casă nouă pentru noi. Dacă mai vrei „noi”.
Iulian se lăsă greu pe un scaun.
— Și ce ar trebui să fac acum cu împrumutul?
— Nu știu, — spuse Lorena, închizând valiza. — Poate că vinde casa părinților tăi