Pentru Ioana, fiul ei, Andrei, era totul. De la tragic accident care i-a luat viața fiului său cu 23 de ani în urmă, ea a păstrat amintirea acestuia printr-un gest plin de iubire. În fiecare an, de ziua lui Andrei, Ioana cocea plăcinta preferată a acestuia și o ducea la mormântul său. Era un ritual care îi aducea puțină alinare în mijlocul durerii nesfârșite pe care o purta în suflet. Însă anul acesta, această tradiție liniștită avea să ia o întorsătură neașteptată.
Ioana, în vârstă de 61 de ani, nu ratase niciodată această zi specială.
Plăcinta cu mere și scorțișoară, desertul preferat al lui Andrei încă din copilărie, era o legătură simbolică între ea și fiul ei pierdut. Mirosul dulce și familiar al plăcintei îi aducea aminte de momentele fericite petrecute împreună, când Andrei, încă un băiețel jucăuș, alerga în bucătărie, nerăbdător să guste din desertul său favorit.
Deși Andrei plecase de mult, durerea pierderii sale nu dispăruse niciodată. Cu toate acestea, această tradiție anuală o ajuta să simtă că păstrează vie legătura cu el, că mai avea încă un mod de a-i arăta dragostea și grija ei. Ioana își aducea aminte de râsetele și bucuria din ochii fiului său în fiecare an când punea plăcinta pe mormântul său.
În ziua fatidică, Ioana a pregătit din nou plăcinta, la fel ca întotdeauna. A îndreptat cu grijă vasul către cimitir, iar când a ajuns la mormântul lui Andrei, a așezat desertul pe piatra funerară. A vorbit cu el, ca de obicei, șoptind cuvinte de dor și alinare, amintindu-i cât de mult îi lipsea și cât de mult și-ar fi dorit să-l mai aibă alături măcar o dată. Și-a luat adio, promițându-i că se va întoarce, ca întotdeauna, anul următor.
Însă, a doua zi, când s-a întors pentru a aduna farfuria goală, a observat că ceva nu era în regulă.
Plăcinta dispăruse complet. Farfuria era curată, iar în locul ei se afla un bilet mic, împăturit cu grijă. Cu inima bătându-i nebunește și mâinile tremurând, Ioana a desfăcut biletul. Pe el scria, într-un scris tremurat: „Mulțumesc.”
Confuzia și furia au pus stăpânire pe ea. Cineva invadase acel ritual sacru pe care îl avea cu fiul său. Ioana era devastată de gândul că cineva ar putea fi atât de lipsit de respect încât să ia plăcinta destinată fiului ei. Aceasta era o tradiție importantă, un moment intim între ea și amintirea lui Andrei, iar cineva își permisese să intervină în acel gest plin de iubire.
Decisă să afle cine era responsabilul, Ioana a plănuit să se întoarcă și să-l surprindă pe cel care luase plăcinta. A doua zi, a pregătit din nou plăcinta preferată a lui Andrei și a așezat-o pe mormânt, dar de data aceasta s-a ascuns în spatele unui copac mare din apropiere, așteptând ca vinovatul să apară.
După o oră de așteptare în tăcere, Ioana a observat o mișcare. O siluetă mică se apropia încet de mormânt. Când a privit mai atent, a realizat că nu era un adult lacom, așa cum își imaginase inițial, ci un băiețel mic, de aproximativ nouă ani, cu haine ponosite și murdărie pe față. Acesta s-a apropiat cu pași timizi de plăcintă și, în loc să o ia imediat, s-a așezat lângă mormânt și a scos un creion mic și o bucată de hârtie din buzunar.
Băiețelul scria cu atenție ceva pe hârtie, concentrându-se intens pentru a forma literele, deși părea să aibă dificultăți în a scrie corect. Ioana a privit totul din ascunzătoare, inima ei înduioșându-se. Nu era un hoț care furase plăcinta pentru plăcere, ci un copil flămând care probabil nu avusese parte de o masă bună de mult timp.
După ce a scris biletul, băiatul a ridicat plăcinta și a început să mănânce cu poftă.
În acel moment, Ioana a ieșit din ascunzătoare, făcând câțiva pași către el. Băiatul, surprins, a scăpat plăcinta pe jos, privirea lui speriată întâlnindu-se cu a Ioanei.
„Îmi pare rău,” a spus el tremurând, lacrimile strângându-i-se în ochi. „Eram doar atât de flămând. Plăcinta ta era cea mai bună mâncare pe care am avut-o vreodată.”
Inima Ioanei s-a frânt în fața acelui băiețel vulnerabil. Văzându-i fața murdară și ochii plini de teamă, toată furia pe care o simțise până atunci a dispărut. În schimb, a simțit o dorință puternică de a-l ajuta. „Nu trebuie să te temi,” i-a spus ea cu blândețe. „Nu sunt supărată. Dacă ți-e foame, tot ce trebuia să faci era să ceri.”
Ioana l-a invitat pe băiețel să vină acasă cu ea, promițându-i că îi va coace o plăcintă proaspătă doar pentru el. Băiatul, pe nume Radu, a acceptat cu ochii mari, plini de speranță. În timp ce mergeau împreună spre casă, Ioana nu putea să nu se gândească la fiul ei, Andrei, și la bucuria pe care o simțea când pregătea plăcinta pentru el.
Ajunși acasă, Ioana a pregătit o nouă plăcintă, în timp ce Radu o privea cu nerăbdare din colțul bucătăriei. Când plăcinta a fost gata, băiatul a mâncat cu o încântare care i-a umplut inima Ioanei de căldură. Pentru prima dată în mulți ani, simțea că gestul ei de iubire avea un impact direct, nu doar asupra memoriei fiului ei, ci și asupra unei alte vieți aflate în nevoie.
Ioana și-a dat seama că, într-un mod neașteptat, își onora fiul în continuare, oferind grijă și compasiune unui alt copil care avea nevoie disperată de ea. Astfel, viața i-a arătat că, uneori, bunătatea și iubirea pot găsi drumul către cei care au cea mai mare nevoie de ele, chiar și în cele mai neașteptate moduri.