Un băiat își cheltuie ultimii bani pentru a cumpăra fructe pentru bunica sa bolnavă, iar mai târziu, proprietarul magazinului apare în salonul ei.
Andrei voia să cumpere un sac de fructe pentru bunica lui, dar a refuzat să le primească gratis. Proprietarul magazinului de proximitate a observat acest copil hotărât și inteligent și a decis să intervină într-un mod neașteptat.
„Ce este mereu în fața noastră, dar nu putem să-l vedem?” Andrei privea liniștit video-ul său preferat pe telefonul mamei sale. El și bunica sa stăteau pe veranda casei acesteia, legănându-se pe scaunele de balansoar.
Sunetele vântului care bătea ușor mascau ceva amuzant ce îi spunea bunica lui Andrei, iar cei doi au izbucnit în râs.
Andrei chicoti din nou privind râsul bunicii sale pe ecran.
„Bunica arată atât de frumos când zâmbește!” gândi el în sinea lui.
Pentru Andrei, în vârstă de 8 ani, bunica de 60 de ani era cea mai apropiată prietenă. Ca orice bunică, ea l-a ajutat să fie grijuliu și să aibă mereu pe cineva alături atunci când părinții lui erau prea ocupați să își câștige existența.
Dar Maria era diferită. Ea îl învăța să fie curios fără să regrete, să citească cărți pe care poate că nu le-ar fi înțeles la vârsta lui și să pună întrebări care o lăsau de multe ori fără cuvinte.
Maria îl învățase că mâncarea era medicament, iar boala era o modalitate prin care corpul îți spunea că ai nevoie de mai mult dintr-un anumit lucru și mai puțin din altul.
În timp ce alți copii din clasa lui Andrei povesteau despre prințese și războinici pe care le-au auzit de la bunici, Andrei împărtășea povești adevărate despre curaj și bunătate din cariera fostei sale bunici ca asistentă medicală.
Dar poate că unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le iubea să le asculte de la ea erau ghicitorile. Maria părea că are o mulțime de ele în minte, iar misiunea lui Andrei era să le răspundă singur, chiar dacă ar fi durat ore sau zile întregi.
În cele din urmă, când răspundea corect, ea îi dădea un premiu de 50 de bani.
Într-o seară, Andrei stătea pe pat gândindu-se la bunica sa și privea la pușculița de pe noptieră. Era plină de monede de 50 de bani. O ridică, având grijă să nu o facă să clănțăne.
„Ce pot face cu acești bani pentru a o ajuta pe bunica să se facă bine?” se gândea Andrei, privindu-se fix la pușculiță.
Andrei își aminti ce spusese medicul mai devreme în acea zi:
„Se va recupera încet, dar există un risc real de a contracta pneumonie. Dacă se întâmplă asta, va complica lucrurile.”
Andrei își aminti acest cuvânt pentru că el însuși a avut pneumonie o dată. Avea o amintire vagă despre cum bunica sa nu l-a părăsit deloc pe patul de spital în acele zile grele. Ea îi cânta cele mai dragi leagăne și îi dădea supă și fructe multe. Printre alte fructe dulci, era un platou cu felii de portocale proaspete de două ori pe zi.
„Sunt bogate în vitamina C, Andrei. Te vor ajuta să te vindeci rapid și vei fi din nou pe picioare într-un timp foarte scurt!”
„Asta e!” ochii lui Andrei s-au mărit, iar o idee l-a lovit. Știa exact ce va face cu banii.
„Mâine,” șopti el. „Îți voi aduce un sac cu cele mai dulci portocale, bunico!”
Dimineața următoare, tatăl său îl duse la spital pentru a o vizita pe Maria. Era o distanță scurtă, dar imediat ce Andrei văzu că se apropiau de magazinul local, îl imploră pe tatăl său să oprească. „Te rog, tata. Doar câteva minute. Nu mă întreba ce este, e o surpriză pentru bunica. Promit că nu va dura mult. Poți chiar să rămâi în mașină.”
Tatăl său opri în fața magazinului. „Fă-o repede, Andrei. Ai nevoie de bani?”
„Nu, tata. Mulțumesc!” Andrei ieși deja din mașină cu rucsacul și închise ușa în urma lui.
Fuge direct la secțiunea de fructe și începe să aleagă cele mai coapte fructe pe care le găsea. Luă cutii cu căpșuni, afine, mere, kiwi și un sac mare de portocale.
Mulțumit de alegerea lui, alergă spre casierie. „Bună dimineața! Aș dori toate aceste fructe, vă rog! Și o sacoșă de hârtie. Plătesc în numerar. Cât ar fi?”
Andrei își mișca nervos piciorul, observându-l pe tatăl său care aștepta afară, în fața magazinului.
Proprietara magazinului, Ioana, îl observase de la distanță. Era amuzată de încrederea și seriozitatea băiatului, dar a rămas șocată când a văzut ce a făcut următorul.
Andrei i-a dat pușculița casierei, spunând: „Am 42 de lei și 50 de bani înăuntru. Puteți să le numărați dacă vreți. O să fie suficient?”
Unul dintre angajați a început să numere monedele. Între timp, Ioana începu să poarte o conversație cu băiatul impresionant.
„Sunt multe fructe. Pentru cine sunt acestea?”
„Pentru bunica mea. Ea este la spitalul din oraș. Fructele o vor ajuta să se facă bine!”
Angajatul care număra monedele șopti ceva la urechea Ioanei.
„Cum te cheamă, tinere?” întrebă Ioana.
„Andrei.”
„Andrei, este o sumă impresionantă de bani pe care ai economisit-o, dar îți mai lipsesc 14 lei. Dar nu-ți face griji. Poți lua fructele acestea pentru bunica ta.”
„Nu, nu. Nu vreau să iau nimic gratis,” spuse Andrei ferm și se uită dezamăgit la pantofii săi.
„Ei bine, poate poți să renunți la sacul de portocale? Atunci vei avea destui bani pentru celelalte fructe.”
„Nu, asta nu merge. Bunica mea are nevoie de vitamina C pentru a lupta împotriva pneumoniei!”
Ioana a rămas uimită de cunoștințele și determinarea lui Andrei. Era pe cale să sugereze din nou să accepte fructele gratis, când ochii lui Andrei s-au luminat.
„Îți spun ce. Îți voi pune o ghicitoare! Dacă știi răspunsul, îi voi cere tatălui meu 14 lei și ți-i voi plăti. Dacă nu știi răspunsul, tu îmi vei da 14 lei.”
Ioana a acceptat imediat ghicitoarea de 14 lei. Câțiva alți angajați și clienți care se aflau pe lângă tejghea au început să asculte cu atenție.
„Ce este mereu în fața noastră, dar nu putem să-l vedem?”
Publicul și-a frământat mințile, discutând între ei răspunsuri. Ioana părea confuză.
„Aer?”
„Nu.”
„Ochelari?”
„Nu, gândește-te din nou. Ultima șansă.”
„Hmm…micile particule de praf?”
„Nu, este ceva ce nu poți vedea deloc – nici măcar sub microscop!”
„Oh nu! Am pierdut! Care este răspunsul?” întrebă Ioana, făcând o față amuzantă.
„Viitorul!”
Publicul din jurul lui Andrei a aplaudat răspunsul.
Andrei își luă cu bucurie sacul mare cu fructe și alergă cât de repede putea spre mașină.
La spital, Maria era absorbită de povestirea lui Andrei despre ce se întâmplase dimineața. La final, ea l-a aplaudat cu mândrie și a spus: „Asta-i băiatul meu!”
Părinții lui Andrei erau șocați și, în același timp, mândri de el. Pe măsură ce familia se răsfăța cu festinul de fructe proaspete și delicioase, cineva deschise ușor ușa salonului.
Bunătatea pe care o dăruiești se va întoarce mereu la tine într-o formă sau alta.
O tânără își căută privirea în încăpere până îl zări pe Andrei. A durat câteva secunde, dar Andrei se ridică imediat când o recunoscu.
„Asta este proprietara magazinului de la prima oră!”
„Bună, Andrei! M-am gândit să vin personal să o vizitez pe bunica ta. Am vrut să-i spun ce un nepot extraordinar are!”
Andrei încerca să nu se rușineze în timp ce se ascundea în spatele mamei sale.
„Am vești bune pentru tine! Vrei să auzi prima dată veștile bune?”
Părinții lui Andrei își schimbă o privire curioasă, întrebându-se ce vrea să spună necunoscuta.
„În fiecare săptămână va fi pregătit un sac cu fructe proaspete pentru Andrei la magazin, fără plată.”
Maria țipă de bucurie și îl îmbrățișă pe Andrei cât de strâns putea, sărutându-l pe obraji de mai multe ori. Andrei o îmbrățișă la rândul lui pe bunica sa. Era fericit, dar nu putea să aștepte. „Și veștile proaste?”
„Cine a spus ceva de vești proaste? ‘Veștile mai bune’ sunt acestea: M-a emoționat profund acest copil genial și am vrut să fac ceva pentru el. Așa că, drept semn de apreciere și dragoste, voi plăti toate cheltuielile medicale ale bunicii tale! Am vorbit deja cu autoritățile spitalului – totul este rezolvat!”
Maria nu putea să creadă ce auzea. Își pune mâinile pe piept, ca și cum ar vrea să-și calmeze inima.
„Mulțumesc! Nu ai idee ce înseamnă acest lucru pentru noi!” spuse mama lui Andrei, având lacrimi în ochi.
Privind familia îmbrățișându-se și plângând de fericire, Ioana simți o mare căldură în suflet. Lăsă familia să se bucure și părăsi salonul, ținându-și cu greu lacrimile.
Adevărul era că atunci când Andrei îi adresase ghicitoarea acelei dimineți, Ioana își aduse aminte instantaneu de când era o fetiță mică pe genunchii bunicii sale.
Bunica ei îi punea tot timpul ghicitori și îi dădea câte 50 de bani de fiecare dată când răspundea corect.
Ghicitoarea pe care Andrei i-a pus-o acelei dimineți fusese chiar aceea pe care bunica îi învățase-o pe Ioana cu câteva zile înainte să-și dea ultima suflare. Ioana păstra în buzunar acea ultimă monedă de 50 de bani.
Când Ioana părăsea salonul, inima îi era plină de un sentiment de împlinire profundă. Poate că, prin simpla fapta de a ajuta un copil și familia sa, își regăsise și ea o bucată din sufletul pierdut în vremurile când își iubea bunica. O conexiune simplă, dar profundă, între generații, care o făcea să înțeleagă și mai mult cât de prețioase sunt momentele de bunătate și darurile pe care le oferim fără a aștepta ceva în schimb.
În drum spre ieșirea spitalului, Ioana se opri în fața ușii, se întoarse o clipă și aruncă o ultimă privire spre camera de spital. Acest băiat, Andrei, nu era doar un copil care voia să ajute. El era o lecție vie despre sacrificiu, iubire și încredere. Faptul că a refuzat ajutorul, alegând în schimb să învețe o lecție despre generozitate, i-a amintit Ioanei de propria ei copilărie, de momentele când și ea era sprijinită de iubirea bunicii sale.
În ziua următoare, Andrei și mama lui au mers din nou la magazinul Ioanei. De data aceasta, Andrei a intrat cu un zâmbet larg pe față, știind deja că are fructele pentru bunica sa. Și, de asemenea, știa că un alt dar frumos și neașteptat îl aștepta acolo.
„Bună dimineața, Andrei!” zise Ioana cu un zâmbet cald. „Am venit să-ți aduc fructele pe care le-ai ales ieri… și mai am ceva special pentru tine.”
Andrei o privi curios. „Ce este, doamna Ioana?”
„E o mică surpriză pentru tine. În fiecare săptămână, de acum înainte, te voi întâmpina cu un coș de fructe proaspete, dar nu doar pentru bunica ta. Ești un băiat foarte deștept și cu inima mare. Mă inspiră să fiu mai bună. Așa că, pentru fiecare ghicitoare pe care o îmi spui sau o rezolvi, îți voi oferi un premiu special.”
Ochii lui Andrei se lumină de bucurie. Erau exact cuvintele pe care și le dorea. Un mic joc de ghicitori cu doamna Ioana, dar și o modalitate de a-și face mama și bunica fericite.
„Mulțumesc, Ioana! Promit că voi avea multe ghicitori pentru tine!”
În timp ce Andrei pleca spre spital cu sacul de fructe, Ioana rămase un moment la tejghea, gândindu-se la cum viața poate aduce surprize din cele mai neașteptate locuri. O simplă conversație cu un băiat, o ghicitoare și o lecție despre darurile din inimă pot transforma cu adevărat o zi obișnuită într-un moment memorabil.
Când Andrei ajunse la spital, bunica sa, Maria, îl aștepta deja cu brațele deschise. A fost un moment de neprețuit, un simbol al legăturii lor neîntrecute. Împărtășiră fructele și poveștile lor, iar Andrei îi spuse bunicii că doamna Ioana îi va aduce fructe proaspete în fiecare săptămână. Maria îl privi cu ochii umezi de emoție.
„Ești un băiat cu adevărat special, Andrei. Nu doar pentru că ai adus aceste fructe, ci pentru că ai adus iubire și grijă în tot ceea ce faci. Bunătatea nu este doar un dar pe care îl dai altora, este și ceva ce poți învăța pe parcursul vieții tale, iar tu ești un exemplu perfect al acestui lucru.”
Andrei se simți mândru și fericit. Poate că gesturile mici, dar pline de semnificație, făceau diferența în viața celor dragi. Și știa că viața avea multe lecții de învățat, unele dintr-o ghicitoare simplă, iar altele din iubirea necondiționată a celor care ne sunt aproape.
Cu zâmbetul pe față și cu inima plină, Andrei își luă rămas bun de la bunica sa pentru ziua respectivă. Urma să-și petreacă restul zilei adunând ghicitori pentru doamna Ioana și pentru orice altă persoană care ar putea să aibă nevoie de un zâmbet sau de un răspuns în viața lor.
Așa cum Maria îi spusese, Andrei știa acum că, chiar și cele mai mici gesturi de bunătate, cum ar fi un zâmbet sau o ghicitoare, pot aduce un răspuns mai mare decât am fi crezut vreodată. Și în lumea asta mare, tocmai acelea sunt cele mai de preț daruri pe care le putem oferi și primi.