M-am așteptat să primesc sprijinul soțului meu când mama mea a murit, dar el a ales o vacanță în Hawaii în loc să fie alături de mine în această perioadă grea! Șocată și devastată, am făcut față înmormântării singură. Însă, când s-a întors, a fost întâmpinat de o scenă pe care nu o prevăzuse, în timp ce eu îl învățam o lecție pe care nu o va uita niciodată.
Eram la serviciu când telefonul meu a început să vibreze cu numărul medicului și, cumva, am știut. Stomacul mi s-a strâns înainte să răspund.
Mama nu mai era. Așa, pur și simplu. Un minut se lupta cu o infecție ușoară la plămâni, iar următorul… Nimic nu mai avea sens.
Nu-mi amintesc cum am condus spre casă. Un minut eram în birou, iar în următorul moment mă chinuiam cu cheia de la ușă, cu vederea încețoșată de lacrimi. Mașina lui Andrei era în fața casei.
Probabil că avea o „zi de lucru de acasă”.
„Andrei?” Vocile mi-au răsunat în casă. „Andrei, am nevoie de tine.”
A apărut în pragul bucătăriei, cu o cană de cafea în mână, uitându-se la mine ușor deranjat că l-am întrerupt. „Ce s-a întâmplat? Arăți groaznic.”
Am încercat să vorbesc, dar cuvintele mi s-au blocat între inimă și gât. În schimb, am dat din cap și am întins brațele, ca un copil. El a pus cana pe masă și m-a mângâiat pe spate, de parcă aș fi fost copilul altcuiva.
„Mama,” am reușit în sfârșit să spun. „A murit, Andrei. Mama a murit.”
Brațele lui s-au strâns în jurul meu o fracțiune de secundă. „Oh. Wow. Îmi pare rău, draga mea.”
Apoi s-a retras. „Vrei să comandăm ceva de mâncare seara? Poate de la restaurantul acela thailandez care îți place?”
Am dat din cap, fără să-l aud cu adevărat. Mama nu mai era. Femeia care m-a învățat să merg pe bicicletă, care a muncit două slujbe ca să mă pună la facultate după ce tata a plecat, care încă mă suna în fiecare duminică doar ca să povestim… nu mai era.
A doua zi dimineață, realitatea începea să mă copleșească. Era atât de mult de făcut! Trebuia să planific înmormântarea, să anunț familia și prietenii și să sortez printr-o viață de obiecte. Eram la masă, făcând liste, când mi-am amintit de vacanța noastră planificată.
„Andrei, va trebui să anulăm vacanța în Hawaii,” am spus, ridicând ochii din telefon. „Înmormântarea va fi probabil săptămâna viitoare și—”
„Să anulezi?” Andrei și-a lăsat jos ziarul, încruntându-se. „Elena, biletele astea nu sunt returnabile. Am pierdut mii de lei. În plus, deja mi-am stabilit programul de golf la resort.”
L-am privit încremenită, sigură că am auzit greșit. „Andrei, mama mea tocmai a murit.”
A pliat ziarul cu mișcări precise, de parcă încerca să-și controleze iritarea.
„Uite, știu că ești supărată, dar înmormântările sunt pentru familie. Eu sunt doar soțul tău — nimeni nu va simți lipsa mea acolo. Verișorii tăi mă cunosc foarte puțin oricum.”
Cuvintele m-au lovit ca o lovitură fizică. „Doar soțul tău?”
„Știi ce vreau să spun.” Nu-mi privea ochii, interesându-se de cravata lui. „În plus, cineva trebuie să folosească biletele astea. Poți să te ocupi de toate astea aici, și știi că nu sunt bun la… toată chestia asta emoțională.”
M-am simțit ca și cum îl vedeam pe Andrei pentru prima dată în cei cincisprezece ani de căsnicie.
Cum nu am observat niciodată cum ochii lui se opăreau de fiecare dată când vorbeam despre sentimentele mele? Cum trata emoțiile ca pe niște întreruperi incomode din viața lui planificată cu grijă?
Săptămâna următoare a trecut într-un amestec de lacrimi și organizat.
Andrei mă mângâia pe umăr din când în când, oferindu-mi sugestii utile, cum ar fi „Poate ar trebui să iei o pastilă pentru somn” sau „Ai încercat să te uiți la o comedie?”
Cu o zi înainte de înmormântare, el pleca spre Hawaii cu un sărut rapid pe obraz și un „Trimit un mesaj dacă ai nevoie de ceva!”
De parcă ar fi putut ajuta de la mii de kilometri distanță. De parcă ar fi vrut să ajute.
Am îngropat-o pe mama într-o joi ploioasă. În timp ce ascultam preotul vorbind despre viața veșnică, Andrei posta pe Instagram povești cu cocktailuri la apus, cu umbrele mici de decor. „#ParadiseFound”, scria la una dintre ele. „#LivingMyBestLife.”
Seara, singură în casa noastră goală, înconjurată de caserole cu mâncare de compasiune pe care nu reușeam să le mănânc, ceva în mine s-a rupt.
Am petrecut cincisprezece ani făcând scuze pentru „constipația emoțională” a lui Andrei. „Nu e o persoană a sentimentelor,” le spuneam prietenilor. „Își arată dragostea în alte moduri.”
Dar care erau acele moduri, mai exact? Cumpărând cadouri scumpe pentru a evita conversațiile reale? Planificând vacanțe elaborate în care putea să scape când viața devenea prea complicată?
Am sunat-o pe prietena mea Sara, care era agent imobiliar. A durat o singură conversație pentru a pune planul în mișcare.
„Vrei să fac ce?” a întrebat ea, râzând, neîncrezătoare.
„Să punem casa pe vânzare. Doar online, cu zi de vizionare mâine. Și să menționezi că mașina vine cu ea.”
„Decapotabila? Mândria lui Andrei? Elena, va înnebuni! Mașina aia este totul pentru el.”
„Asta e ideea,” am răspuns eu. „Iubește mașina aia mai mult decât orice. Mai mult decât pe mine, cu siguranță.”
„Ești sigură de asta? Doliu face oamenii să facă lucruri nebunești…”
„Nu am fost niciodată mai sigură de ceva în viața mea. Poți să o faci?”
A doua zi dimineață, exact conform planului, o mulțime de „posibili cumpărători” au început să vină. Mă aflam la masă în bucătărie, sorbind cafea și privindu-i prin fereastră cum se învârteau în jurul Porsche-ului lui Andrei ca vulturii.
Când Uber-ul lui Andrei s-a oprit în fața casei, nu m-am putut abține să nu zâmbesc. Momentul mult așteptat.
Andrei a năvălit înăuntru, roșu ca o roșie. „Elena! De ce sunt oamenii aceștia la mașina mea? Un tip m-a întrebat dacă scaunele de piele sunt originale!”
Am sorbit din cafea. „Oh, aia. Vând casa. Și mașina e un punct de vânzare grozav, nu crezi? E un adevărat bonus.”
„Vând casa—” A început să bâlbâie, scoțându-și telefonul. „Ești nebună? O să o sun pe Sarah și o să scot anunțul imediat!”
„Du-te.” Am spus-o cu un zâmbet dulce. „Sunt sigură că i-ar plăcea să te audă. Poate îi povestești despre vacanța ta în timp ce o suni. Cum a fost la plajă? Apa arăta minunat în pozele tale.”
Andrei s-a uitat la mine, iar realizarea i-a strălucit pe față. „Asta… asta e o pedeapsă? Am făcut ceva greșit?”
„Ce vrei să spui? Fac exact ce ai face tu: mă gândesc la mine.” M-am ridicat în picioare, lăsând furia să-mi apară în față. „La urma urmei, sunt doar soția ta. Nu sunt familie, nu-i așa?”
Ora următoare a fost haos. Andrei alerga prin casă, încercând să alunge potențialii cumpărători, în timp ce plângea să mă răzgândesc. O pereche mai în vârstă era deosebit de insistentă, soția vorbind continuu despre cum Porsche-ul ar fi perfect pentru „plimbările ei de weekend după obiecte vechi”.
Mă gândeam că Andrei ar putea plânge cu adevărat. L-am lăsat să se încarce până când Sara mi-a trimis mesaj că-i rămăseseră prea puțini prieteni pe care să-i trimită.
„Bine,” am spus eu, adresându-mă lui Andrei. „Ai dreptate. Nu voi vinde casa.” M-am oprit puțin pentru efect. „Și nici mașina.”
Andrei a lăsat un suspin de ușurare. „Mulțumesc lui Dumnezeu. Elena, eu—”
Am ridicat o mână. „Dar lucrurile se vor schimba, Andrei. Am pierdut-o pe mama, iar tu nu ai fost în stare să îți reprogramzi vacanța. Aveam nevoie de soțul meu și tu erai prea ocupat să pui poze cu selfie-uri de pe plajă ca să-ți pese.”
A avut decența să pară rușinat. „Îmi pare rău. Nu m-am gândit—”
„Nu, nu te-ai gândit. Dar o să începi. Pentru că data viitoare când vei face așa ceva, nu va mai fi un anunț fals. Și poți să îți pui pariul pe scaunele tale din piele originale pe asta.”
A dat din cap, părând un băiat pedepsit. „Ce pot face ca să repar?”
„Poți începe să te comporți ca un partener, nu ca un coleg de cameră care mai împărtășește cu mine ocazional patul. Mama mea nu mai e, Andrei. Ea a fost singurul părinte pe care l-am avut și voi avea nevoie de timp să plâng. Un adevărat doliu, nu cel pe care-l poți rezolva cu o cină scumpă sau un colier nou.”
„Eu…” Sprâncenele i s-au încruntat și și-a strâns maxilarul. „Nu știu cum să fiu bărbatul de care ai nevoie, Elena, dar te iubesc și vreau să încerc.”
Lucrurile nu sunt perfecte acum. Andrei încă se luptă cu emoțiile pe care nu le poate rezolva cu cardul lui de credit. Dar merge la terapie de două ori pe lună și săptămâna trecută mi-a cerut să-i spun ce simt despre mama.
A stat și m-a ascultat când i-am povestit cât de mult îmi lipseau apelurile ei de duminică și cum uneori mă întind să iau telefonul ca să-i spun ceva amuzant, doar ca să îmi aduc aminte că nu pot. A deschis și el puțin despre emoțiile sale.
Pași mici.
Uneori mă gândesc la ce ar fi spus mama despre toate astea. Parcă o aud râzând și văd cum își dă capul pe spate.
„Asta e fata mea,” ar fi spus ea. „Nu-i lăsa să te vadă transpirând — doar arată-le semnul de ‘Vândut’.”
Ea m-a învățat că tăria poate veni în multe forme. Uneori este vorba despre a merge mai departe cu durerea și alteori despre a ști când să te opui.