Nu mi-am imaginat niciodată că o vizită de Crăciun pentru a întâlni familia logodnicului meu mă va pune la încercare în felul acesta. De la cine tensionate până la oaspeți neașteptați, nimic nu a decurs conform planului. Dar când fosta lui a apărut, am decis să joc jocul lor.
M-am considerat mereu o femeie ambițioasă. Cariera mea? Pe drumul cel bun. Viața mea? Aproape perfectă. Am construit o lume în care succesul era un obiectiv pe care mereu îl atingeam.
Dar când am ajuns pe veranda părinților lui Radu, ținând în mână o sticlă de vin scump ca și cum ar fi fost singura mea speranță, mi-am dat seama că această provocare ar putea fi cea mai grea de până acum.
Casa se înălța în fața mea, cu coloanele sale impunătoare și exteriorul impecabil, care striga „perfecțiune”. Arăta atât de lustruită, atât de imaculată, încât părea să fie decorul unui film de sărbători.
Încrederea mea s-a clătinat. Mi-am pus pe față cel mai frumos zâmbet, chiar dacă mâinile îmi tremurau.
„O să fie bine,” mi-a spus Radu. A pus o mână confortabilă pe umărul meu. „Te vor iubi. Ai încredere în mine.”
Am dat din cap, înghițind cu greu, dar ochii mei rămăseseră fixați pe casă. „Nu sunt ei care mă îngrijorează,” am glumit slab.
Radu mi-a oferit un zâmbet încurajator și a sunat la ușă. Un moment mai târziu, ușa s-a deschis și acolo era ea — Ana, mama lui Radu.
Era înaltă și grațioasă, cu o ținută elegantă, perfect croită.
„Bine ai venit,” a spus ea, vocea ei fiind ca mătasea.
Ochii ei mi-au parcurs întreaga siluetă ca un scanner, observând fiecare detaliu al ținutei, al posturii și al prezenței mele.
„Mă bucur să te cunosc,” am spus cu un zâmbet larg, oferindu-i sticla de vin. „Am crezut că ar merge bine cu cina.”
„Ce drăguț din partea ta,” a spus ea, deși tonul ei sugera că nu era de aceeași părere.
Cina nu a mers prea bine nici ea. Așezată la masa lungă, m-am simțit sub un reflector.
„Așadar, Maria,” a început Ana, îmbinându-și elegant mâinile. „Ce faci?”
„Lucrez în marketing,” am răspuns. „Mă specializez în strategie de brand.”
„Marketing. Trebuie să fie… o muncă destul de agitată.”
„Este,” am spus cu un zâmbet politicos. „Dar îmi place.”
Întrebările nu s-au oprit. Care erau planurile mele? Gătesc? De ce mâncam porții atât de mici? Fiecare întrebare se simțea mai mult ca o interogare decât o conversație de curtoazie. Când masa s-a terminat, Ana mi-a zâmbit peste masă.
„Radu a avut mereu gust excelent la femei,” a spus ea cu un ton dulce. „Desigur, chiar și cel mai bun gust mai poate ceda uneori.”
Cuvintele ei au rămas suspendate în aer, pline de judecată. Am forțat un zâmbet, dar în interior mă simțeam ca și cum aș fi eșuat la un test pe care nu știam că îl dădeam.
Dimineața următoare, m-am trezit hotărâtă. Placinta era secretul meu. Dacă ceva ar putea să câștige familia lui Radu, era celebra plăcintă a mamei mele.
Am pășit în bucătăria aglomerată și mi-am așezat ingredientele pe blatul de lucru. Era timpul să fac magie.
„Bună dimineața, Maria,” a tăiat aerul vocea Anei, ca un cuțit.
„Bună dimineața, Ana,” am spus zâmbind. „Mă gândeam să fac o plăcintă astăzi, folosind rețeta mamei mele.”
„Plăcintă?” a murmuratt ea, apoi și-a îndreptat atenția asupra cafelei.
Am ignorat, rulând aluatul cu precizie.
Radu a intrat, „Plăcintă la mic dejun?”
„E pentru mai târziu,” am spus, agitând sucitorul în fața lui. „Și o să fie perfectă.”
„Ai grijă,” a șoptit el, dându-mi un sărut pe frunte.
Plăcinta a intrat în cuptor și aroma dulce a umplut casa. Când a ieșit aurie și parfumată, am pus-o pe masă cu un zâmbet mândru.
„Este o tradiție de familie,” am spus, oferindu-i primele felii Anei.
Ana a gustat și fața ei s-a făcut palidă.
„O, Doamne,” a spus ea, tusind delicat în șervet. „Sunt nuci în aluat? Sunt alergică la nuci.”
„Da…,” am bâiguit.
„Nu-i nimic,” a spus ea rece, lăsând furculița jos.
Tăcerea din cameră a fost asurzitoare. Vroiam să dispar. Singura mea șansă de a îndrepta lucrurile se risipise în fum… sau mai bine zis, în nuci.
Seara, după câteva ore, camera de zi era luminată de bradul de Crăciun. Toată lumea se adunase, inclusiv rudele lui Radu, vorbind și savurând șampanie. Stăteam pe canapea, încercând să mă relaxez, când soneria a sunat.
„Mă duc eu,” a spus Ana repede, cu un ton neobișnuit de entuziasmat.
Câteva momente mai târziu, a intrat cu o femeie frumoasă, mult mai tânără decât mine.
„Uite cine a venit!” a exclamat Ana, cu un ton dulce. „Toată lumea, aceasta este Laura. O veche prietenă de familie.”
Laura a pătruns în cameră ca și cum ar fi deținut locul. Părul perfect aranjat, rochia strălucitoare care îi punea în evidență silueta, și modul în care se purta – era ca o scenă dintr-o revistă.
„Bună, tuturor!” a spus ea, vocea ei plină de energie. „Mă bucur să vă văd din nou!”
Am simțit cum strâng paharul de șampanie mai tare, urmărind-o cum se apropia de Radu.
„Radu!” a exclamat ea, ochii îi sclipeau. „A trecut atât de mult timp! Ții minte excursia la munte? O, ce distracție ne-am avut!”
Radu a chicotit nervos. „Da, vremuri bune.”
Ea a râs, punându-și mâna ușor pe brațul lui. „Și restaurantul acela pe care l-am găsit? Încă visez la acele paste!”
Am privit la ei, răbdarea mi se topise cu fiecare râs. Laura se învârtea în jurul lui ca un fluture. Ea fusese iubita lui Radu, pe care mama lui a invitat-o, special pentru mine. Zâmbea larg, evident mulțumită de reuniunea lor.
Am ridicat paharul de șampanie, sperând că mă va ajuta, dar nu m-a ajutat. Înainte să mă pot opri, am spus:
„Invitarea fostelor pare să fie o nouă tradiție de familie,” am zis, destul de tare ca toată camera să audă.
Conversația s-a oprit. Laura s-a întors spre mine, zâmbetul ei perfect s-a clătinat puțin.
„Dacă acesta este cazul,” am continuat cu un ton dulce, dar ascuțit, „aș fi fericită să mă alătur și eu.”
Fără să mă gândesc, am scos telefonul și l-am sunat pe Ionuț, fostul meu iubit.
„Hei, Ionuț,” am spus cu un ton vesel. „Ce faci diseară? Ai vrea să te alături unei petreceri mici?”
O oră mai târziu, Ionuț a intrat pe ușă, ținând o sticlă de vin și un zâmbet larg pe față.
„Hei, Maria!” a spus el, pășind cu bucurie.
M-am ridicat repede să-l salut. „Ionuț, mă bucur atât de mult să te văd!” am spus, înlănțuindu-i brațul.
Am râs, am dansat pe muzica de sărbători și am făcut ca și cum am fi fost cei mai fericiți oameni din cameră. Puteam simți fiecare pereche de ochi fixată pe noi.
Fața Anei era palidă, entuziasmul ei de dinainte fiind acum înlocuit de confuzie. Laura părea inconfortabilă, iar Radu… Radu stătea tăcut, fălțuindu-și maxilarul și fixându-mă cu privirea.
La sfârșitul serii, am lăsat paharul și m-am ridicat.
„Cred că a venit timpul să plec,” am anunțat.
Ana a clipit. „Pleci?”
„Da,” am spus ferm. „Mulțumesc pentru ospitalitate, dar nu mă așteptam să fiu tratată în felul acesta de cineva care spune că îl iubește pe fiul lor.”
Camera a căzut într-o tăcere adâncă.
„Cu asta,” am adăugat, „prefer să fiu cu cineva care mă apreciază pentru cine sunt.”
M-am întors, ținând capul sus, și am plecat, lăsând în urmă tensiunea groasă din cameră.
Cele două zile de după acea seară dezastruoasă mi s-au părut o veșnicie. Nu am ieșit din casă, fiind cu pătura la mijloc, ascunzându-mă de lume. Singurele mele companioni au fost un tub de înghețată cu mentă și ciocolată și melodramele de pe televizor.
Dar cel mai rău nu a fost stânjenitorul moment cu familia lui Radu, ci ce am făcut cu Ionuț. El nu merita să fie tras în drama mea. Ionuț a fost întotdeauna bun cu mine, iar felul în care mă privea în acea seară mi-a arătat clar că încă ținea la mine.
I-am trimis o duzină de mesaje, cerându-i iertare. Fiecare mai lung decât ultimul. În final, răspunsul lui a venit.
„E în regulă, Maria. Mă bucur că am putut să te ajut. Dar data viitoare, poate ar fi bine să-mi spui care sunt intențiile tale. Te îmbrățișez.”
Nu a șters vina, dar mă ajuta să respir mai ușor. Cel puțin nu am pierdut un prieten bun din cauza unei decizii impulsive.
În a treia zi, în timp ce mă gândeam dacă voi mai înfrunta vreodată pe Radu, am auzit un ciocănit la ușă. Reticentă, mi-am tras pătura mai bine și am mers spre ușă. Era Radu.
„Maria, putem vorbi?” m-a întrebat când am deschis ușa. Arăta obosit.
M-am dat la o parte pentru a-l lăsa să intre. „Radu, eu…”
El a ridicat o mână. „Lasă-mă să încep. Îmi pare rău pentru cum au decurs lucrurile. Nu meritai așa ceva.”
„Radu, familia ta…” am început, dar m-a întrerupt.
„Știu,” a spus el, apropiindu-se. „Știu că au fost nedrepți cu tine. Dar, Maria, ai fost uimitoare pe parcurs. Nu trebuia să le dovedești nimic.”
Am dat din cap, cu ochii plini de lacrimi. „Nu e așa de simplu. Nu vreau să stau între tine și ei.”
Înainte să poată răspunde, ușa s-a deschis ușor în spatele lui. Ochii mei s-au lățit când Ana a intrat, ținând o plăcintă. În spatele ei erau tatăl lui Radu, sora lui și chiar bunica lui, fiecare cu câte ceva—flori, prăjituri și chiar un brăduț de Crăciun.
Ana a făcut un pas înainte. „Maria, îți datorăm o scuză. Eu îți datorez o scuză.”
Am rămas tăcută, fără cuvinte, în timp ce ea continua.
„Am fost nedreaptă cu tine pentru că îmi era frică,” a mărturisit ea. „Radu a avut iubite care se gândeau doar la bani, care nu-l iubeau pentru cine este el. Dar tu ești diferită. Îmi pare rău.”
Lacrimile mi-au curs pe față în timp ce tatăl lui Radu adăuga: „Vrem să reparăm asta.”
Curând, micul meu apartament a fost plin de râsete, felii de plăcintă și povești. Tensiunea ciudată s-a topit, înlocuită de o căldură reală.
Poate că am întârziat cu câteva zile, dar în acea seară am sărbătorit Crăciunul așa cum trebuia să fie—împreună, într-un cerc adevărat de familie. Nu a fost perfect, dar a fost real.