M-am căsătorit cu iubitul meu din copilărie, crezând că în sfârșit a început „happy ever after” pentru noi. Asta, până când mi-a dat un caiet plin de secretele mamei sale.
Nu mă așteptam să-l întâlnesc pe Andrei în dimineața aceea. Eram la cafeneaua din orașul nostru natal, așa că l-am văzut imediat. Înalt, familiar, cu o ușoară șuviță de păr alb, stătea în fața cafenelei unde obișnuiam să mergem după școală.
„Andrei?” l-am chemat, aproape fără să cred.
S-a întors și pentru o clipă m-a privit doar. Apoi, un zâmbet larg i-a apărut pe față. „Ești tu, într-adevăr?” a spus, vocea lui caldă, așa cum o țineam minte. „Nu m-aș fi gândit că te voi mai vedea pe aici!”
„Și eu!” am râs. „Ce șanse sunt?”
Am decis să bem o cafea împreună, ca pe vremuri. În cafenea, totul părea la fel ca atunci. Blaturile de lemn vechi și mirosul de prăjituri proaspete. Era ca și cum timpul s-ar fi întors înapoi.
Am stat de vorbă ore întregi, povestind despre orice și nimic. Am râs de poveștile vechi, cum atunci când ne-am rătăcit într-o excursie sau cum ne lăsam bilețele în timpul orelor de istorie. Timpul trecea fără să ne dăm seama.
Cafeaua s-a transformat în prânz, prânzul în plimbări lungi, iar înainte să ne dăm seama, ne sunam zilnic. Era atât de ușor, atât de natural să fiu în preajma lui.
Câteva luni mai târziu, Andrei mi-a cerut să mă căsătoresc cu el. A fost simplu, doar noi doi, stând lângă lac într-o seară.
„Nu vreau să mai pierd timp,” mi-a spus, vocea lui calmă, dar plină de emoție. „Te iubesc. Te-am iubit întotdeauna. Vrei să te căsătorești cu mine?”
N-am ezitat nici o secundă. „Da,” am șoptit, cu lacrimi în ochi. Două luni mai târziu, ne-am căsătorit.
După nuntă, am mers la casa familiei sale, unde petrecuserăm multe după-amiezi în copilărie. Casa nu se schimbase deloc. Chiar și tapetul din hol era la fel, iar stejarul bătrân din curte era tot acolo.
Mai târziu, în acea seară, după ce m-am pregătit, m-am întors și l-am găsit pe Andrei stând pe marginea patului, uitându-se… diferit. Zâmbetul lui obișnuit dispăruse. Ținea un caiet mic, uzat, în mâini.
„Andrei?” l-am întrebat, așezându-mă lângă el. „E totul în regulă?”
Nu s-a uitat la mine imediat. Privirea îi era pe caiet, iar degetele îi desenau marginea. „E… ceva ce trebuie să-ți spun.”
Tonul vocii lui mi-a dat fiori. „Ce este?”
A tras aer adânc, și abia atunci m-a privit în ochi. „Caietul ăsta este al mamei mele,” a spus încet. „Ea ținea notițe… despre familia noastră. Despre ceva ce considera important.”
„Ok…” am spus eu încet, neînțelegând pe deplin.
Mi l-a dat și l-am deschis. Paginile erau pline cu o caligrafie ordonată, cu litere legate. „Familia mea are o… credință,” a început el. „De fapt, un blestem. Știu că sună ridicol, dar ei cred că este real.”
„Un blestem?” am întrebat, ridicând sprâncenele, încercând să îmi ascund scepticismul.
A dat din cap. „Mama mea spune că orice femeie care se căsătorește cu cineva din familia noastră… este blestemată cu ghinion. Tragedie. Durere. Se întâmplă de generații, sau așa spune ea.”
Am vrut să râd, dar m-am oprit când am văzut îngrijorarea din ochii lui. „Andrei, nu crezi cu adevărat în asta, nu?”
A trecut o mână prin părul lui, arătând confuz. „Nu știu. Mereu mi-am spus că este doar o superstiție veche de familie. Dar… am văzut lucruri, știi? Căsătoria tatălui meu cu mama nu a fost chiar lină. Unchiul meu… ei bine, să zicem că lucrurile s-au terminat prost și pentru el.”
I-am luat mâna, dându-i o strângere încurajatoare. „Vezi tu, asta nu înseamnă nimic. Căsătoriile sunt grele pentru mulți oameni.”
El mi-a zâmbit vag, dar ochii încă păreau neliniștiți. „Poate ai dreptate,” a spus el, dar nu părea convins.
La o săptămână după nuntă, micile neplăceri au început să se adune. Mai întâi, o pană de cauciuc chiar înainte de a pleca în luna de miere, lăsându-ne incapabili să plecăm undeva.
„E doar ghinion,” i-am spus, forțând un râs.
Când ne-am întors acasă, lucrurile au început să devină ciudate. Afacerea la care lucrasem ani de zile a început să piardă clienți. O serie de recenzii proaste apăruseră online, unele de la oameni cu care nici nu lucrasem. Am încercat orice pentru a le remedia, dar nimic nu părea să ajute. Mă simțeam ca și cum cineva blestemase munca mea.
Apoi, cineva a intrat în casa noastră. Nimic important nu a fost furat, dar daunele psihologice au fost mari.
Și Andrei a observat. „Crezi că… blestemul ăsta ar putea fi real?” m-a întrebat într-o seară, vocea lui joasă.
„Desigur că nu,” am răspuns rapid, deși începusem să mă îndoiesc. „Trebuie să existe o explicație pentru toate astea. Poate că e doar… nu știu… o fază.”
Punctul culminant a venit înainte de Crăciun. Mama lui Andrei a insistat să organizăm sărbătoarea acasă. Am vorbit la telefon despre meniu, iar ea părea bine dispusă.
După apel, am pus telefonul pe canapea și am luat o carte să citesc. Dar în timp ce răsfoiam, am auzit voci. Telefonul era încă conectat.
„Crezi cu adevărat că prostia asta cu blestemul mai funcționează?” a întrebat-o tatăl lui Andrei, sunând exasperat.
Fără să mă gândesc, am apăsat imediat butonul de înregistrare.
A râs. „Funcționează de fiecare dată. Uită-te la ea! Afacerea ei deja se duce de râpă și Andrei e atât de încurcat de griji încât abia mai gândește. Și voi pune capăt acestei povești când îi voi strica mâncarea.”
„Destul, Mariana,” a răspuns el. „Ai speriat destule femei bune de la fiii noștri.”
„Dacă nu sunt bune pentru băieții mei, voi face ce trebuie,” a spus ea, tonul ei rece. „Știu ce e mai bine pentru ei.”
Am înghețat. Am încheiat apelul, simțindu-mă amorțită, răsucindu-i cuvintele în minte. Toate acele lucruri ciudate — pana de cauciuc, recenziile proaste — erau făcute de ea. Nu era niciun blestem. Era totul o minciună, o înșelătorie grotescă pentru a-i controla pe fiii ei și pe soțiile lor.
În acea seară, am stat față în față cu Andrei, ținând telefonul cu mâinile tremurânde. „Andrei,” am început, „trebuie să asculți ceva.”
Se uită la mine, sprâncenele încruntate de îngrijorare. „Ce e?”
Am apăsat pe play și vocea mamei lui a umplut camera.
Andrei părea șocat, ochii lui alergau între telefon și mine în timp ce încerca să înțeleagă ce auzea. „Asta… asta trebuie să fie o greșeală,” bâlbâi, uimirea fiind profundă în vocea lui. „Ea nu… mama mea nu ar face așa ceva—”
I-am luat mâna. „Andrei, am auzit totul. Ea a încercat să ne despartă.”
În sfârșit, s-a uitat la mine, fața lui plină de hotărâre. „Trebuie să o aud de la ea. Trebuie să aud adevărul de la amândoi.”
Am ajuns la casa părinților lui Andrei târziu în noaptea aceea. Tatăl lui Andrei a deschis ușa, surprins să ne vadă. „Andrei, e totul în regulă?”
Andrei l-a împins ușor, fața lui palidă de furie. „Unde e mama?”
Chipul tatălui s-a schimbat, făcând un pas înapoi. „Andrei, te rog, calmează-te.”
„Sunt calm,” a spus el, vocea strânsă. „Dar am nevoie de răspunsuri, tată.”
Mariana a părut șocată, ochii ei se plimbau între ea și soțul ei, care nu voia să o privească. „Despre ce vorbești?”
Andrei a ridicat telefonul. „Am auzit, mama. Tu și tata vorbiți despre blestem. Vorbiți despre cum ați… intervenit. Cum ați speriat femeile, făcându-le să creadă că sunt blestemate.”
Fața ei a trecut de la confuzie falsă la o expresie dură, calculată. „Andrei, nu știu ce crezi că ai auzit, dar—”
„Știi ce ai spus, Mariana,” a intervenit tatăl lui, calm, făcând un pas înainte. „Nu mai e niciun sens să negi.”
Ea s-a întors spre el, ochii arzând. „Nu îndrăzni!”
„Nu îndrăznesc?” Tatăl lui Andrei și-a clătinat capul, obosit și epuizat. „Am tăcut ani de zile. Am văzut cum le alungi pe toate femeile pe care Andrei sau frații lui le-au iubit. Am văzut cum minți, sabotezi, joci cu viețile oamenilor doar pentru că ai crezut că știi ce e mai bine. A ajuns prea departe.”
Fața lui Andrei s-a frânt în timp ce se uita la mama și la tatăl său. „Deci este adevărat?” a șoptit. „Totul?”
Lacrimi au început să-i curgă pe față. „Am făcut-o pentru că te iubesc, Andrei.”
El a făcut un pas înapoi, negând din cap. „Asta nu e iubire. Asta e control.”
O tăcere grea s-a lăsat în cameră. Tatăl lui Andrei a vorbit din nou, vocea obosită. „Andrei, am încercat să mă înțeleg cu ea, crede-mă. Dar… ea crede că face ceea ce e corect.”
Andrei s-a întors spre tatăl său, vocea plină de durere. „Și ai lăsat-o să facă asta? Toți acești ani?”
Tatăl l-a privit în jos. „M-am temut că o voi pierde pe mama voastră. Credeam că într-o zi se va opri. Că vei fi suficient de puternic să… te eliberezi din asta.”
Andrei s-a făcut tăcut. Luându-mă de mână, m-a condus spre ușă. Afară, s-a uitat la stele, umerii lui slăbiți de înfrângere. S-a uitat la mine, vocea lui abia șoptind: „Îmi pare atât de rău. Pentru tot.”
I-am strâns mâna. „Suntem liberi acum, Andrei. Asta e tot ce contează.”
Dar în timp ce ne îndreptam spre mașină, simțeam greutatea trecutului, tristețea unei familii rupte de secrete și de încercările greșite ale unei mame de a-și proteja fiii. Inima lui Andrei va avea nevoie de timp să se vindece, dar lăsam în urmă blestemul și mama lui.