M-am îngrijorat când fiul meu plin de viață, Andrei, a început să vină acasă tot mai târziu în fiecare zi, cu scuze vagi. Când am verificat ce face, am fost șocată să-l văd pe Andrei urcându-se într-un convoi de SUV-uri negre. I-am urmat până la o vilă impunătoare, unde am descoperit un adevăr cutremurător.
Știam că ceva nu este în regulă. Toate semnele erau acolo: nopțile târzii, șoaptele de secrete pe care Andrei le ținea ascunse în spatele unui zâmbet precaut.
Fiul meu de treisprezece ani era lumina și scopul meu. Indiferent de greutățile vieții, mereu ne aveam unul pe celălalt. Am fost mereu foarte apropiați, înfruntând lumea împreună. Cred că de aceea distanțarea lui bruscă m-a durut atât de mult.
Andrei a fost întotdeauna un băiat energic. Dacă nu era afară jucându-se sporturi sau construind lucruri cu prietenii săi, exersa la chitară.
Dar în ultima vreme, a stat departe de casă tot mai des și ori de câte ori îl întrebam unde a fost, primeam o scuză vagă și un „Nu mai fi așa de agasantă, mamă!”
Am trecut prin atât de multe: plecarea tatălui lui, facturile nesfârșite, slujba mea care abia ne acoperea traiul modest. Dar să văd cum băiatul care îmi spunea totul a început să mă excludă mă omora.
Dar și mai rău decât distanța erau lucrurile pe care le-am descoperit în timp ce făceam una dintre curățeniile mele maraton, frecând fiecare colț al apartamentului nostru mic pentru a alunga anxietatea.
Înghesuite într-un colț ascuns sub patul lui Andrei, am găsit o colecție de gadgeturi noi și un teanc gros de bani, legat cu elastice.
Inima îmi bătea atât de tare încât îmi răsuna în urechi.
Andrei era un copil inteligent și descurcăreț, dar nu avea cum să strângă atâția bani din tuns iarba sau din mici treburi făcute pentru vecini.
Dar ce puteam să fac în legătură cu asta? Nu puteam să-l confrunt direct, nu cu felul în care erau lucrurile între noi în ultima vreme. S-ar fi apărat și ar fi mințit.
Nu, trebuia să fiu vicleană în schimb.
Am pus totul înapoi exact cum am găsit și când Andrei a apărut la cină în acea seară, m-am comportat ca și cum totul era normal.
„Ce ai făcut toată după-amiaza?” am întrebat cât de normal am putut.
Andrei a ridicat din umeri. „Am jucat fotbal.”
Am dat din cap și l-am privit cum își înfige furculița în friptura pe care o pregătisem. Nu puteam să nu mă gândesc că orice ar fi ascuns de mine era periculos.
A doua zi, nu m-am putut abține. Am parcat pe stradă, lângă școala lui, urmărind cum copiii ieșeau pe uși, râzând, strigând și fără griji. Apoi respirația mi s-a oprit.
Un convoi de SUV-uri negre și lucioase a tras în față, geamurile lor fumurii strălucind în lumina soarelui. Andrei a ieșit pe poarta școlii de parcă ar fi așteptat și s-a îndreptat către SUV-uri.
S-a urcat în mașina din mijloc de parcă ar fi făcut asta de o sută de ori înainte.
Am strâns volanul, inima bătându-mi cu putere. Înainte să pot gândi, am început să-i urmez, păstrând distanța cu grijă.
Am ieșit din oraș, unde casele mici s-au transformat în vile și bogăția picura de pe fiecare stâlp de marmură. SUV-urile au intrat pe poarta unei vile întinse, de tipul celor pe care le vezi în reviste, de tipul care părea o lume complet diferită de a noastră.
Am apăsat pedala de accelerație și am reușit să trec de poartă chiar înainte să se închidă.
Nu eram sigură ce voi face acum, dar știam că nu am venit până aici ca să plec fără răspunsuri.
Așa că am mers la ușa din față și am apăsat butonul interfonului. Câteva momente mai târziu, a apărut o femeie. Era elegantă și impecabil îmbrăcată, cu o privire ascuțită care părea să mă taie.
„Da?” a spus ea, cu voce rece. „Ce cauți aici și cum ai intrat?”
„Tot ce trebuie să știi este că sunt aici pentru fiul meu, Andrei,” am spus.
M-a privit de sus în jos, și m-am simțit ca o pată în lumea ei perfectă. „Ești mama lui Andrei?”
„Așa este. Acum, unde este?”
A zâmbit subțire, batjocoritor. „Andrei este ocupat. Acesta nu este un loc pentru oameni ca tine. Trebuie să pleci.”
Obrajii mi s-au înroșit de furie. „Uite, doamnă, nu-mi pasă ce crezi. Nu plec până nu-mi văd fiul.”
Chiar atunci, Andrei a apărut în ușă, cu fața amestecată între vinovăție și surpriză.
„Mamă?” a întrebat, privind între noi. „ Vă rog, lăsați-o să intre.”
Femeia a oftat, clar deranjată. „Bine. Intră, dacă trebuie.”
Înăuntru, totul era rece și vast. Podelele de marmură răsunau la fiecare pas și toate camerele pe care le-am trecut păreau făcute pentru expoziție, nu pentru confort.
Inima îmi bătea cu putere. Și atunci l-am văzut pe bărbatul care stătea lângă șemineu, privindu-mă cu o privire calmă și calculată care mi-a trimis un fior pe șira spinării.
M-am oprit brusc, privindu-l. Era mai în vârstă, dar nu se putea confunda linia maxilarului și felul în care se ținea.
Era tatăl lui Andrei. Bărbatul care ieșise din viața mea înainte ca Andrei să se nască, lăsându-mă singură.
Mi-a făcut un mic semn din cap. „Miruna,” a spus, de parcă saluta un vechi prieten.
„Ce… Ce e asta?” Vocea mi s-a crăpat, dar nu i-am arătat slăbiciunea.
S-a uitat la Andrei, expresia lui înmuiindu-se ușor. „L-am căutat de când am început să câștig bani serioși și abia recent v-am găsit pe amândoi. Acum, vreau să îndrept lucrurile.”
„Îndrepți?” am scuipat, abia reținând furia care fierbea în mine.
„După treisprezece ani de nimic, crezi că poți să te întorci și să repari totul cu câteva cadouri?”
A ridicat o sprânceană, nepăsător. „Sunt sigur că ai făcut tot posibilul. Dar uită-te în jur, Miruna.” Gestul lui a cuprins măreția, bogăția. „Îi pot oferi o viață de stabilitate, plină de oportunități. Nu… orice ai tu.”
Am simțit că pământul se clatină sub mine. Nu putea fi serios. „Vrei… vrei să-mi iei fiul de la mine?”
A ridicat din umeri, un zâmbet ironic i se juca pe buze. „Sunt destul de sigur că voi câștiga custodia, de asemenea. Până la urmă, am mijloacele și resursele să fac ceea ce e mai bine pentru băiat acum. Sunt sigur că vor recunoaște că Andrei ar fi mai bine cu mine.”
Camera se învârtea și m-am agățat de marginea unei mese din apropiere, unghiile săpându-se în lemnul lustruit. Nu puteam să-l pierd pe Andrei — nu în fața acestui om care îl vedea doar ca pe o extensie a bogăției sale, un trofeu de etalat.
Dar înainte să găsesc cuvintele, Andrei a făcut un pas înainte.
Vocea lui era joasă, dar plină de sfidare. „Crezi că vreau să trăiesc aici? Cu tine?” Fața lui era palidă, ochii strălucind. „Am fost de acord cu această aranjare pentru că tot aruncai cu bani și lucruri la mine. Telefoane, bani — orice puteam pune mâna.”
A arătat spre tatăl său, cuvintele tăioase. „Dar am plănuit mereu să vând totul. Fiecare cadou și mită. Încă nu am găsit o modalitate de a-i da banii mamei fără să o fac suspicioasă. Am luat acele lucruri ca să o ajut pe mama cu facturile și să-i fac viața puțin mai ușoară.”
Fața tatălui său a înghețat, expresia lui încrezătoare clătinându-se.
Andrei l-a privit drept în ochi, vocea lui neclintită. „Nu însemni nimic pentru mine. Toți banii din lume nu mă vor face să uit că ne-ai părăsit. Ești un străin și dacă încerci să mă iei de lângă mama, atunci nu vreau să am nimic de-a face cu tine.”
Mândria mi-a umplut pieptul, amestecată cu o ușurare intensă. Am întins mâna, trăgându-l pe Andrei spre mine, simțindu-i bătăile inimii alături de ale mele. M-am uitat la tatăl său, fără să-mi ascund furia din ochi. „Stai departe de noi.”
Nu am așteptat un răspuns. L-am condus pe Andrei afară, fiecare pas simțindu-se ca o victorie.
Dimineața următoare, am încercat să ne reluăm viața liniștită, dar evenimentele zilei anterioare încă ne apăsau greu.
Când s-a auzit o bătaie la ușă, ne-a surprins pe amândoi. Am deschis și am găsit un bărbat într-un costum elegant, ținând o pungă. Mi-a înmânat-o fără un cuvânt, dispărând înainte să pot pune întrebări.
Înăuntrul pungii era o sumă uluitoare de bancnote de o sută de dolari, genul de bani pe care i-am văzut doar în filme.
Era un bilet strecurat printre bani, scris în grabă: „Iartă-mă. Am vrut doar să îndrept lucrurile.”
Andrei s-a uitat la bani, apoi la mine, fața i s-a întunecat. „Nu avem nevoie de banii lui, mamă. Ne avem unul pe celălalt.”
Am întins mâna, strângând-o pe a lui. „Știu, dragul meu. Dar poate am putea folosi acești bani ca să ne tragem sufletul. Să avem o șansă reală la un nou început.”
Am stat acolo, unul lângă celălalt, lăsând greutatea acelei decizii să se așeze. Orice am alege, o vom face împreună. Pentru că, în final, nu banii, vila sau chiar umbra tatălui său ne defineau viața. Eram noi, stând împreună, indiferent de ce urma.