"Ascunse în văzul tuturor, văzute doar de doritori!"

Dorința lui Mihai de a-și sărbători a 93-a aniversare era simplă și sinceră: să audă râsul copiilor săi umplând casa pentru ultima oară. Masa era aranjată, curcanul fript și lumânările aprinse, în timp ce el îi aștepta.

Căsuța de la capătul Străzii Arțarilor văzuse zile mai bune, la fel ca și singurul său locuitor. Mihai stătea în fotoliul său uzat, pielea crăpată de ani de utilizare, în timp ce motanul său, Gogu, torcea încet în poală. La 92 de ani, degetele sale nu mai erau la fel de sigure ca altădată, dar încă găseau calea printre blana portocalie a lui Gogu, căutând confort în tăcerea familiară.

Lumina după-amiezii pătrundea prin ferestrele prăfuite, aruncând umbre lungi peste fotografiile care păstrau fragmente ale unei vremuri mai fericite.

— Știi ce zi e azi, Gogu? Vocea lui Mihai tremura în timp ce ajungea la un album foto prăfuit, mâinile tremurând nu doar din cauza vârstei. — Ziua de naștere a lui Andrei cel Mic. Ar avea… să vedem… 42 de ani acum.

Răsfoia paginile pline de amintiri, fiecare fiind ca o lovitură de cuțit în inimă.

— Uite-l aici, cu dințișorii lipsă. Mara i-a făcut tortul acela cu supererou pe care și-l dorea atât de mult. Încă îmi amintesc cum i se luminau ochii! Vocea lui se frânse.

— A îmbrățișat-o atât de strâns în acea zi, a murdărit rochia ei frumoasă cu cremă. Dar ei nu i-a păsat deloc. Nu-i păsa niciodată când venea vorba de a-i face fericiți pe copii.

Cinci fotografii prăfuite erau aliniate pe șemineu, fețele zâmbitoare ale copiilor săi înghețate în timp. Radu, cu zâmbetul său cu dinți lipsă și genunchii juliti din nenumărate aventuri. Mica Ana, ținând strâns păpușa ei preferată, pe care o numise „Bella”.

Mihai, mândru, ținând primul său trofeu, cu ochii tatălui său strălucind de mândrie în spatele camerei. Sara în rochia de absolvire, lacrimile de bucurie amestecându-se cu ploaia de primăvară. Și Andrei în ziua nunții sale, arătând atât de mult ca Mihai în propria sa fotografie de nuntă, încât îl durea inima.

— Casa îi ține minte pe toți, Gogu, șopti Mihai, mângâind peretele pe care erau încă vizibile urmele de creion ce măsurau înălțimea copiilor.

Degetele lui se opriră la fiecare linie, fiecare purtând o amintire dureroasă.

— Acolo? E de la antrenamentul de baseball al lui Radu în casă. Mara era atât de supărată, râse Mihai printre lacrimi, ștergându-și ochii.

— Dar nu putea rămâne supărată când el îi făcea ochii aceia de cățeluș. ‘Mama,’ zicea el, ‘exersam să fiu ca tata.’ Și ea se topea.

Se îndreptă apoi spre bucătărie, unde șorțul Marei încă atârna pe cuier, decolorat dar curat.

— Îți amintești diminețile de Crăciun, iubire? Vorbea cu aerul gol. — Cinci perechi de picioare coborând treptele în fugă și tu prefăcându-te că nu-i auzeai trăgând cu ochiul la cadouri săptămâni întregi.

Marțea după-amiază însemna de obicei statul pe balansoar, privind copiii din vecinătate jucându-se. Râsul lor îi amintea lui Mihai de zilele trecute, când propria sa curte era plină de viață. Azi, strigătele entuziasmate ale vecinului său Ben i-au întrerupt rutina.

— Mihai! Mihai! Bobi aproape sărea peste gazonul său, fața luminată ca un pom de Crăciun. — N-o să crezi! Amândoi copiii mei vin acasă de Crăciun!

Mihai și-a forțat buzele într-un zâmbet ce spera să pară sincer, deși inima îi era tot mai grea.

— E minunat, Bobi.

— Sara aduce gemenii. Deja merg! Bucuria lui Bobi era contagioasă pentru toată lumea, cu excepția lui Mihai. — Marta deja planifică meniul. Curcan, șuncă, plăcinta ei faimoasă de mere—

— Sună perfect, reuși Mihai să spună, gâtul strâns. — Exact cum făcea Mara. Petrecea zile întregi coacând, știi tu. Toată casa mirosea a scorțișoară și dragoste.

În acea seară, Mihai stătea la masa din bucătărie, telefonul vechi cu disc în fața sa ca un munte de urcat. Ritualul său săptămânal devenea mai greu cu fiecare marți care trecea. Formă numărul Anei prima dată.

— Salut, tata. Ce este? Vocea ei suna distantă și distrată. Fetița care odată nu se desprindea de gâtul său acum nu putea să-i acorde cinci minute.

— Ana, dragă, mă gândeam la timpul când te-ai îmbrăcat ca o prințesă de Halloween. M-ai făcut să fiu dragonul, îți amintești? Eram atât de hotărâtă să salvezi regatul. Ai spus că o prințesă nu are nevoie de un prinț dacă îl are pe tăticul ei—

— Ascultă, tata, sunt într-o ședință foarte importantă. Nu am timp să ascult aceste povești vechi. Pot să te sun mai târziu?

Tonul ocupat bâzâia în urechea lui înainte să termine de vorbit. Una bifată, patru rămase. Următoarele trei apeluri au mers la mesageria vocală. Andrei, cel mai mic, măcar a răspuns.

— Tata, hei, sunt cam ocupat acum. Copiii sunt nebuni azi, iar Lisa are chestii de lucru. Pot să—

— Mi-e dor de tine, fiule. Vocea lui Mihai s-a frânt, ani de singurătate revărsându-se în acele patru cuvinte. — Mi-e dor să-ți aud râsul în casă. Îți amintești cum te ascundeai sub biroul meu când erai speriat de furtuni? Spuneai ‘Tati, fă cerul să nu mai fie supărat.’ Și-ți spuneam povești până adormeai—

O pauză, atât de scurtă încât ar fi putut fi imaginară.

— E minunat, tata. Ascultă, trebuie să plec! Putem vorbi mai târziu, da?

Andrei a închis, iar Mihai a ținut telefonul tăcut pentru un moment lung. Reflecția sa în fereastră dezvăluia un bătrân pe care abia îl recunoștea.

— Obișnuiau să se certe cine să vorbească primul cu mine, i-a spus lui Gogu, care sărise în poala lui. — Acum se ceartă cine trebuie să vorbească cu mine deloc. Când am devenit o povară, Gogu? Când tatăl lor a devenit doar o altă sarcină de bifat pe lista lor?

Cu două săptămâni înainte de Crăciun, Mihai a privit cum familia lui Bobi sosea alături.

Mașinile umpleau aleea și copiii se revărsau în curte, râsul lor purtat de vântul de iarnă. Ceva s-a mișcat în pieptul său. Nu chiar speranță, dar suficient de aproape.

Mâinile îi tremurau în timp ce scotea vechiul său birou de scris. Casa era atât de tăcută încât putea auzi scârțâitul fiecărei podele.

— Dragă Ana, scrise el, cuvintele venind lent. — Îmi amintesc Crăciunul când aveai cinci ani. Alergai pe scări, convinsă că ai auzit clopoțeii saniei lui Moș Crăciun…

Scrisorile erau greu de scris. Fiecare părea să ia o bucată din inima sa, dar le-a scris pe toate.

A doua zi, Mihai a așezat plicurile în cutia poștală și s-a retras în căldura casei. Și-a trecut degetele pe marginile ramei unei poze cu Mara și a oftat adânc.

În ziua de Crăciun, Mihai a pregătit masa pentru patru. Era puțin probabil ca vreunul dintre copii să vină, dar a aranjat totul ca odinioară.

Sunetul soneriei aproape că l-a făcut să sară.

— Bună, tată. Era Ana. În prag. În carne și oase. Cu zâmbetul ei familiar. Iar în spatele ei, ceilalți copii, toți adunați în jurul mesei.

— Am primit scrisorile tale. Ne-ai amintit de toate lucrurile pe care le iubim la Crăciun. Și la tine. Mi-e dor de tine, tată. Ne-am gândit să facem Crăciunul acesta special, împreună.

Mihai i-a îmbrățișat pe toți, lacrimile curgând liber. Gogu torcea în poala sa, iar Mihai știa că, în sfârșit, era acasă. Poate că râsul, iubirea și amintirile erau cele care contau cu adevărat, iar Crăciunul acesta era dovada că niciodată nu era prea târziu pentru o reîntâlnire de familie.

*Continutul acestui articol este doar pentru informare si nu se doreste a fi un substitut pentru sfatul medicului. Pentru un diagnostic corect, va recomandam sa consultati un medic specialist.

[wce_code id=2]