O excursie cu prietena mea de la facultate ar fi trebuit să salveze căsnicia mea, dar motivele ascunse ale ei m-au lăsat să mă îndoiesc de tot ce credeam că știu. Până am realizat intențiile ei reale, eram pe cale să pierd totul.
Zilele se amestecau într-un cerc continuu de dimineți și seri liniștite. Mă trezeam în fiecare dimineață, uitându-mă la partea goală a patului, iar soțul meu, Mihai, era deja plecat, fie la muncă, fie pierdut în telefonul lui, aproape fără să mă observe.
Obișnuiam să stăm treji până târziu, împărtășind povești și planificând excursii spontane de weekend doar pentru că voiam. Acele momente păreau fragmente dintr-un trecut îndepărtat.
Pe blatul din bucătărie se afla o vază goală, ca un memento tăcut al florilor pe care le aducea acasă „doar așa”.
Într-o după-amiază, în timp ce făceam cumpărături, am auzit o voce familiară în spatele meu.
M-am întors și am văzut-o pe Violeta, prietena mea de la facultate. Strălucea de energie, ca o explozie de culoare într-o lume altfel gri.
„Violeta!” am exclamat, surprinsă să o văd.
Ne-am îmbrățișat și, pentru o clipă, parcă anii s-au topit. Violeta a fost întotdeauna plină de idei îndrăznețe și povești.
„Deci,” m-a întrebat, „cum mai e viața? Tot cu Mihai?”
„Da, suntem… încă împreună,” am spus, încercând să sună veselă. „Viața e doar… no, a devenit un pic rutină, știi? Nimic ca în viața ta plină de aventuri.”
„Rutina, huh? Poate că e timpul să schimbi ceva!”
A scos din geantă două bilete de avion.
„Eu și fostul meu iubit trebuia să mergem în Spania. Dar cum sunt singură acum, am un bilet în plus. Vino cu mine!”
„Violeta, nu știu…” am început, deși vocea mea suna slab chiar și pentru mine. „Nu am mai călătorit singură de ani de zile.”
Ea a zâmbit, cunoscându-mă prea bine, și m-a împins ușor.
„Laura, meriți să trăiești puțin. Doar o săptămână. Spania. Soare, piețe, plaje. Fără rutine, doar libertate.”
Gândul de a mă desprinde, chiar și pentru puțin timp, părea atât înfricoșător cât și încântător.
„Bine,” am spus încet, o urmă de entuziasm strălucind prin ezitarea mea.
Violeta a zâmbit larg. „Spania, aici venim!”
Excursia a fost ca un vis din primul moment în care am ajuns. Spania era vie de culoare, și fiecare colț părea să vibreze de viață. Violeta aproape sărea de bucurie, tragându-mă dintr-un loc în altul.
„Oh, Laura, uită-te la acele eșarfe!” a strigat Violeta, în timp ce rătăceam printr-o piață aglomerată. „Și acele cercei — sunt chiar pentru tine!”
Am râs, simțind cum bucuria izbucnește dintr-un loc adânc din mine.
„Nu știu, Violeta. De când acele eșarfe roșii aprins sunt ‘pentru mine’?”
„De azi!” a declarat ea, ținând eșarfa aproape de fața mea cu un gest dramatic. „Hai, ai nevoie de puțină culoare în viața ta!”
Avea dreptate. Totul părea mai viu aici — mirosurile bogate de condimente în aer și tarabele colorate. M-am lăsat dusă de val.
Am mers apoi la o cafenea mică din apropiere. Aerul mirosea a prăjituri proaspete și cafea, iar noi ne-am așezat într-un colț confortabil. Violeta a băut o înghițitură de cafea, uitându-se la mine cu atenție deasupra marginii ceștii.
„Te-ai întrebat vreodată, Laura,” a început ea încet, „cum am ajuns aici? Când viața a devenit atât de… previzibilă?”
Am oftat, privind în jos la ceșcuța mea. „Mihai aproape că nu mă mai vede. Chiar și când sunt departe de el, nu mă sună sau nu trimite mesaje.”
„E greu. Înțeleg, știi. Ești singură.”
„E ca și cum aș fi pe pilot automat. Nu știu… Uneori mă întreb dacă mai sunt aceeași persoană pe care a iubit-o.”
Violeta mi-a strâns mâna. „Ai pus mereu pe alții înaintea ta și acum e momentul tău. Această excursie e exact ce aveai nevoie.”
„Aș aproape că uitasem cât de bine se simte să… renunți.”
După ce am terminat cafeaua, am decis să facem o plimbare lentă înapoi la hotel. Atunci, dintr-o dată, am văzut o față pe care nu o mai gândisem de ani de zile.
Pașii mi s-au încetinit, iar inima mi-a sărit. Era Andrei — fostul meu iubit! Se îndrepta spre noi.
„Laura?” a întrebat el, ochii lărgindu-se de surpriză.
Am simțit un amestec de bucurie și șoc. „Andrei! Wow, nu pot să cred. Care sunt șansele?”
A râs cu acel zâmbet fermecător care fusese cândva de neînvins. „Nu credeam că te voi întâlni aici! Ești în vacanță?”
„Da, chiar așa,” am spus, aruncând o privire la Violeta, care ne privea cu un zâmbet înțeles. „Aceasta este prietena mea, Violeta.”
„Încântat, Violeta,” a spus Andrei, întinzându-și mâna. „Nu pot să cred că dau de tine aici, Laura. Au trecut… zece ani?”
„Se simte ca o viață întreagă,” am răspuns, simțind o adiere de nostalgie.
Deodată a privit la ceas. „Ascultă, mi-ar plăcea să aflu mai multe despre ce ai făcut în acești ani. Ce părere ai de o cină? Doar ca să ne punem la curent, desigur.”
Am ezitat, cuvântul „NU” pe vârful limbii. Dar atunci am simțit mâna Violetei pe umărul meu, dându-mi o ușoară strângere.
„Mergi, Laura,” mi-a șoptit ea. „E doar o cină. Nu e nimic rău în a te pune la curent, nu?”
Nu mai auzisem de Mihai în ultimele zile, și o parte din mine avea nevoie de atenție. „Sigur. O cină sună bine.”
„Perfect,” a zâmbit el.
Imediat ce Andrei a ieșit din vedere, Violeta a râs și m-a împins jucăuș.
„Ei bine, asta a fost o întorsătură! Fostul tău, aici în Spania? Asta ar putea fi o poveste grozavă!”
„Oh, hai, Vio,” am răsuflat. „E doar o cină. Suntem prieteni acum. A fost… demult.”
Ea a ridicat o sprânceană, dându-mi o privire ștrengă. „Aha. Te cred. Doar prieteni.”
„Adică, îl iubesc pe Mihai. Dar… voiam să văd ce mai înseamnă acea parte din viața mea acum, privită din alt unghi.”
„Exact!” a spus ea, bătând din palme. „Și de asta o să te duci să ai o cină grozavă și să te bucuri de viață! Trăiește puțin, Lauren.”
„Bine, bine,” am râs, cedând. „Ai câștigat.”
Seara cu Andrei a fost ca deschiderea unei capsule timpului. Am râs de amintiri vechi și am împărtășit povești, iar pentru o vreme m-am lăsat să mă relaxez, aproape uitând de viața mea de acasă.
Dar în adâncul meu, simțeam un gol. Poate că Mihai nu mă aprecia așa cum mă simțeam cu Andrei, dar oare a fost asta cu adevărat ceea ce îmi lipsea?
Seara s-a încheiat mai repede decât mă așteptam, iar când Andrei m-a lăsat la hotel, m-am simțit ciudat de ușurată și confuză în același timp. Am închis ușa camerei și m-am lăsat să mă prăbușesc pe pat, cu gândurile amestecate.
Violeta m-a întrebat imediat ce am gândit despre întâlnire, dar i-am spus doar că a fost un moment amuzant, nimic mai mult. Când m-a întrebat dacă simțeam ceva, am încercat să evit privirea ei, dar am simțit cum răspunsul meu se blochează în gât. Poate că acele amintiri vechi au fost mai vii decât credeam. Poate că ceva din acea conexiune pe care o aveam cu Andrei încă exista, sub suprafața timpului.
M-am gândit la Mihai. Îl iubeam. Sau o făceam încă? De ce simțeam nevoia să mă refugiez în trecut, în loc să fiu prezentă în viața mea de acum? Poate că, în mijlocul rutinei noastre, mă simțeam nesigură, dar ce ar fi trebuit să fac? Să fug spre o iluzie, spre un „poate” pe care l-am abandonat cu ani în urmă?
În dimineața următoare, am simțit o fărâmă de vinovăție, dar și o dorință de a continua să explorez acest sentiment. Violeta și cu mine am plecat într-o excursie la plajă. Vântul sălbatic mângâia pielea și soarele încălzea aerul, dar, în mijlocul acelei frumuseți, gândurile nu mă lăsau în pace. Cum de Mihai părea atât de departe de mine? Și ce căutam cu adevărat la Andrei? De ce aveam senzația că răspunsurile erau mai aproape decât îmi imaginam?
La un moment dat, Violeta a observat că mă retrăgeam într-un colț al minții mele. M-a privit cu atenție, așezându-se lângă mine.
„Laura, totul e în regulă. Tu alegi ce vrei să faci. Asta e vacanța ta. Poți explora, te poți distra, dar și să te găsești pe tine.”
Am privit-o și am zâmbit. „Nu știu, Violeta. Ceva se schimbă. Ceva în mine se schimbă.”
„Știi ce vreau să spun? Că uneori e bine să îți dai voie să te simți neliniștită. Poate că știi deja ce vrei, dar încă nu ai avut curajul să îți asumi asta.”
Am închis ochii și am ascultat marea care lovea malul, făcându-mi liniște în gânduri. Mă simțeam confuză, dar, într-un fel, simțeam că eram pe cale să înțeleg ceva esențial despre mine. Despre ce aveam nevoie cu adevărat.
În următoarele zile, am explorat tot ce Spania avea de oferit. Violeta mi-a arătat fiecare colț magic al orașului, fiecare piață, fiecare stradă. Dar pe măsură ce vacanța se apropia de sfârșit, mi-am dat seama că am avut nevoie de acest timp nu doar pentru a mă distra, ci și pentru a reflecta.
Într-o seară, în timp ce ne plimbam printr-un parc, am primit un mesaj de la Mihai. Era simplu și direct: „Cum te simți?”
Mi-am întors privirea spre Violeta, care mă observase și, fără cuvinte, îmi zâmbea. Mi-am adus telefonul mai aproape de piept și am răspuns: „Mihai, am nevoie să vorbim când mă întorc acasă.”
Am închis telefonul și am privit cerul. Acel răspuns mi-a dat o senzație de ușurare și, în același timp, de neliniște. Am știut că nu mai puteam continua așa, că ceva din mine căuta mai mult, că aveam nevoie de un echilibru între cine eram eu și cine voiam să fiu.
Am realizat că nu era vorba doar de Mihai, nu era vorba doar despre Andrei sau despre Violeta. Era vorba despre mine, despre cine eram eu în mijlocul acestui haos emoțional. Știam că, la întoarcere, ar trebui să iau o decizie. Poate că nu era vorba despre a alege între Mihai și Andrei, ci despre a înțelege cine eram eu atunci când nu mă comparam cu trecutul, cu nimeni.
Când m-am întors acasă, Mihai m-a întâmpinat la aeroport cu un zâmbet timid, dar cu ochii obosiți. Am știut, într-un mod instinctiv, că între noi erau multe lucruri de spus.
„Laura,” a spus el, încercând să mă privească în ochi, „m-am gândit mult la tine în aceste zile.”
„Și eu am gândit mult la noi,” am răspuns, simțind un nod în gât. „Cred că am nevoie de o discuție lungă cu tine, Mihai.”
A zâmbit, dar în acel zâmbet era o tristețe ascunsă, ca și cum știa că nu totul era așa cum fusese. „Te ascult,” a spus el, iar vocea lui mi-a dat o fărâmă de speranță.
Poate că, în sfârșit, aveam să găsim un drum mai clar împreună. Sau poate că aveam să învăț să fiu eu însămi, fără a mă agăța de cineva sau de ceva din trecut.
Dar știam că orice aș alege, acum mă simțeam pregătită să fiu sinceră cu mine însămi.