Când Claudia își lăsa copiii la tabăra de vară, primește un apel devastator. Mama ei, o femeie cu Alzheimer, a dispărut. După trei zile de căutări, poliția o aduce acasă pe Elena, iar atunci bătrâna arată cu degetul catre soțul Claudiei.
Trei zile.
Atât a durat dispariția mamei mele.
Trei zile de apeluri, nopți nedormite și groază fără sfârșit. Mama mea, care are 67 de ani și suferă de Alzheimer, a reușit cumva să iasă din casă în miez de noapte, în timp ce eu eram plecată să îmi duc copiii la tabără.
Tabăra era la patru ore distanță, iar Nicolae, soțul meu, nu a putut să plece de la muncă. Așa că am decis că eu voi duce copiii, îi voi lăsa acolo, voi petrece o noapte la un motel și voi conduce înapoi a doua zi.
Am lăsat-o pe mama în grija lui Nicolae, având încredere că se va ocupa de ea în timp ce eu eram plecată.
Dar acea încredere s-a spulberat în momentul în care am primit apelul.
„A dispărut, Claudia!” mi-a spus Nicolae înfierbântat la telefon. „Elena! Mama ta… nu știu cum s-a întâmplat sau când. M-am trezit și nu mai era acolo.”
Cuvintele acelea mi-au tăiat răsuflarea. Am stat pe marginea patului de la motel, simțind că nu pot respira. Măcar copiii erau în siguranță. Puteam conduce acasă cât ai zice pește.
Am aruncat lucrurile în bagaj, am sorbit rapid cafeaua și am plecat. Trebuia să ajung acasă. Credeam că mama era în siguranță. Nicolae alesese să lucreze de acasă doar pentru a putea fi acolo, pregătit și disponibil, dacă era nevoie.
Credeam că era în siguranță.
M-am înșelat.
Timp de trei zile agonizante, am căutat peste tot. Poliția a fost implicată, iar sute de întrebări au fost puse și răspunse. Au fost distribuite pliante și a fost creată o linie telefonică de urgență.
Dar parcă dispăruse în aer. Așa, pur și simplu.
Vinovăția mă mânca de vie. Ar fi trebuit să fiu acolo. Ar fi trebuit să rămân acasă. Sau ar fi trebuit să o iau cu mine. Ar fi însemnat mai multe opriri pe drum, dar ar fi fost cu mine.
Aș fi ținut-o în siguranță.
Dar cum aș fi putut ști? Alzheimer era un hoț lent, furându-i treptat identitatea. Am lăsat-o acasă pentru că rutina ei era una dintre puținele lucruri care o stabilizau.
Dar niciodată nu plecase de una singură așa.
Când poliția a oprit în fața casei noastre în a patra dimineață, inima mi-a sărit în gât. Am alergat la fereastră și i-am văzut cum o conduc pe mama din spatele mașinii.
O ușurare m-a cuprins, dar când m-am uitat la Nicolae, reacția lui nu era deloc ceea ce mă așteptam.
În loc să pară ușurat sau fericit, părea… nervos.
Neliniștea s-a așezat în stomacul meu ca o piatră. Dar am înghițit-o, dând vina pe comportamentul lui Nicolae din cauza vinovăției. Probabil că se simțea vinovat. Trebuia să aibă grijă de mama, dar ea a reușit să scape în timpul vigilenței lui.
„Am să mă ocup de el mai târziu,” am murmurat.
Nicolae trebuia să știe că, deși am fost îngrozită, nu-l învinovățeam. Mama mea își pierdea mintea, iar aceasta a fost un accident.
Timpul părea să stea în loc, iar inima îmi bătea ca un ciocan. M-am întors la mama mea, care părea confuză, dar în același timp relaxată.
„Claudia,” a spus ea, numindu-mă după numele pe care mi l-a folosit toată copilăria. „Unde ai fost, draga mea? Te-am așteptat singură!”
„Ce ai pățit, mamă?” am șoptit, ținând-o strâns.
Dar ea abia mi-a recunoscut cuvintele. În schimb, se uita peste umărul meu, privirea ei fiind fixată pe Nicolae.
„Mamă?” am spus, dându-mi un pas înapoi. „Vorbește cu mine?”
Ea m-a ignorat și și-a ridicat o mână tremurândă, îndreptându-se direct spre soțul meu.
„Trebuie să-l arestați,” a spus ea, vocea ei fiind subțire, dar sigură.
Simțeam că aerul a fost supt din cameră. Chiar și ofițerii de poliție schimbau priviri, nesiguri ce să facă.
„Ce?” am întrebat. „Mamă? Nicolae? Despre ce vorbești?”
Ea continua să indice, dar s-a întors să mă privească. Atunci am realizat – nu era într-un moment de confuzie specific Alzheimer-ului. Era lucidă. Privirea din ochii ei făcea asta clar.
„Acum trei zile,” a început să spună. „L-am văzut. L-am văzut pe Nicolae în dormitorul tău cu o femeie.”
„Ce?” am șoptit din nou.
„Am auzit voci sus,” a spus ea. „Dar am uitat că tu și copiii erați plecați. Așa că am crezut că erau copiii care se jucau. Am vrut doar să văd ce fac.”
Nicolae s-a mișcat inconfortabil.
„Claudia, e confuză. Știi cum e mama ta. Probabil că își amintește ceva din anii trecuți…”
Dar mama a dat din cap, ochii ei fiind mari și sălbatici.
„Nu! L-am văzut! Și ți-am cerut să te explici. Ai încercat să mă faci să mă simt prost, Nicolae! Și mi-ai spus că femeia era o persoană fără adăpost pe care o ajutai pentru noapte. Ce femeie fără adăpost poartă pantofi cu talpa roșie? Și mi-ai spus să plec!”
„Mamă, ce vrei să spui că ți-a spus să pleci?” am întrebat.
„Nu știam unde eram!” a plâns ea, lacrimile acum curgând pe fața ei. „Mi-a spus că nu locuiesc acolo. Că locuiesc cu tine și copiii, iar acesta nu era casa ta! Mi-a spus că trebuie să plec. Credeam că are dreptate… Eram pierdută.”
Camera a fost tăcută, cu excepția respirației ei zgomotoase.
Ofițerii s-au alarmat.
„Doamnă, îți amintești unde ai fost după aceea?” a întrebat el.
Ea a dat din cap, lumina din ochii ei estompându-se puțin. Momentul ei de luciditate se îndepărta încet.
„Am plecat. Am deschis ușa și am plecat…”
M-am simțit amețită, pulsul bătăind în urechi. M-am întors spre Nicolae, cu gura uscată.
„Nicolae, spune-mi că nu… spune-mi că asta nu s-a întâmplat!”
A ridicat mâinile.
„Claudia, hai, a spus el. E confuză. Probabil că a văzut ceva la televizor sau în timp ce era plecată.”
„Spune-mi!” am strigat.
Ofițerii de poliție stăteau acolo, clar încercând să nu se implice, dar puteam vedea judecata în ochii lor.
Nicolae și-a frecat fața, suspinând greu.
„Bine,” a murmurat el. „Uite, a intrat în cameră. Și da, am avut o vizită. Dar nu a fost nimic, Claudia. Nu a fost nimic serios. Nu am vrut să o sperii, așa că i-am spus că femeia era doar cineva pe care o ajutam.”
„Mamă?” am repetat. „Ai avut o femeie în dormitorul nostru?”
„Nu a însemnat nimic!” a spus el repede, îndreptându-se spre mine. „Claudia, nu a fost serios! Pot să explic!”
„Taci,” am spus. „Ai avut o aventură. Și în timp ce eram plecată, ai profitat de situație. Ai mințit-o pe mama mea bolnavă. Știai că e vulnerabilă!”
S-a uitat la picioarele lui, vinovăția scrisă pe fața lui, și atunci am știut. Întreaga mea căsnicie a trecut prin fața ochilor mei, iar în acel moment, nu-l vedeam pe bărbatul cu care am construit o viață.
Vedeam un laș.
Un bărbat care a lăsat-o pe mama mea, femeia pentru care am luptat atât de mult să am grijă, să rătăcească pe străzi timp de trei zile pentru că voia să-și acopere minciuna.
„Doamnă, noi… uh, nu avem dovezi ale unei infracțiuni. Nu pare să existe nimic ce putem face. Nu e nimic ilegal. Doar că ești căsătorită cu un om groaznic.”
Am dat din cap.
„Puteti pleca. Mulțumesc că ați adus-o pe mama mea înapoi,” am spus.
Când s-au întors să plece, m-am întors spre Nicolae.
„Am avut încredere în tine,” i-am spus. „Acum, pleacă.”
A clipit, uluit.
„Ce?”
„Am spus pleacă, Nicolae. Fă-ți bagajele și pleacă. S-a terminat.”
„Claudia, haide să discutăm despre asta,” a spus el. „Nu a fost ceea ce crezi. Putem rezolva asta!”
„Nu putem rezolva. S-a terminat. Te voi suna după ce îi iau pe copii,” am spus. „Poți să le explici de ce nu mai locuiești aici.”
A încercat din nou, dar nu-l ascultam. A murmurat câteva blesteme sub respirație în timp ce își făcea bagajul. Nu a fost până când am auzit ușa din față închizându-se că am lăsat lacrimile să-mi curgă pe obrazi.
„Haide, Claudia,” a spus mama mea. „Să facem puțin ceai și niște prăjitură de ciocolată, bine?”
M-am uitat la mama mea și am văzut că momentul a trecut. Alzheimerul ei preluase din nou controlul.
„Haide,” a repetat ea, luându-mă de mână. „O vom face împreună.”
Am lăsat-o să mă conducă. Aveam două săptămâni să îmi dau seama de sentimentele mele până când copiii mei se întorceau de la tabără. Apoi avea să fie… devastator.
Ce ai fi făcut?