Când fiul meu, Andrei, a venit acasă cu o cutie misterioasă de la vecinul nostru ciudat, domnul Ionescu, am fost neliniștită. Dar nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru groaza care a ieșit când Andrei a deschis cutia! Cum sănătatea lui Andrei era amenințată, mi-am dat seama că trebuia să ne confruntăm cu domnul Ionescu și să fugim pentru siguranța noastră.
Ați avut vreodată una din acele zile când simțiți că ceva nu este în regulă? Așa m-am simțit eu vinerea trecută.
Soarele apunea, aruncând umbre lungi peste cartierul nostru liniștit. Aerul era răcoros, aproape prea perfect, ca liniștea dinaintea furtunii.
Apoi Andrei, fiul meu de zece ani, a dat buzna pe ușă, cu fața luminată de parcă ar fi câștigat la loterie.
“Mama! Uite ce cadou mi-a dat domnul Ionescu!” Ținea sus o mică cutie de lemn, zâmbind până la urechi.
Acum, să vă spun despre domnul Ionescu. Este vecinul nostru în vârstă care întotdeauna părea să aibă un nor întunecat deasupra capului.
Locuiește singur de când m-am mutat eu. Așa că, văzându-l pe fiul meu cu ceva de la domnul Ionescu, mi-a aprins toate clopoțelele de alarmă în cap.
“Andrei, dragule, ți-a spus domnul Ionescu ce e în acea cutie?” am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.
“E o cutie de comori! Domnul Ionescu a spus că este o surpriză specială și că trebuie să o deschid imediat ce ajung acasă,” a spus Andrei, sărind pe călcâie.
Fiecare instinct îmi spunea să arunc acea cutie, dar bucuria din ochii lui Andrei m-a ținut în loc. Nu voiam să-i stric entuziasmul.
“Bine, hai să vedem ce e înăuntru,” i-am spus, făcând semn către cutie.
Andrei a deschis capacul, și înainte să clipesc, un roi de insecte mici și mișcătoare a ieșit, împrăștiindu-se în toate direcțiile.
Am țipat, sărind înapoi. Ochii lui Andrei s-au mărit de groază.
Am lovit câteva insecte care se târau pe brațele lui Andrei, dându-le jos pe podea. Insectele se mișcau rapid, dispărând în colțurile și crăpăturile livingului nostru.
“Ce naiba?!” N-am vrut să țip, dar cuvintele mi-au scăpat.
“Nu știu, mama! Am crezut că e o comoară!” Vocea lui Andrei tremura, lacrimile i se adunau în ochi.
Am forțat un zâmbet și am luat o gură adâncă de aer, încercând să-mi calmez panica crescândă. “E în regulă, dragule. Nu e vina ta. Hai să punem lucrurile sub control.”
Mi-am scos un pantof și i-am făcut semn lui Andrei să facă la fel. “Hai să vânăm acele insecte!”
Andrei mi-a dat un mic zâmbet, diminuându-mi puțin vinovăția pentru că am țipat. Am vânat insectele până la cină, dar n-am găsit multe. Păreau că se ascund toate.
După ce l-am trimis pe Andrei la culcare, am petrecut câteva ore punând capcane și pulverizând insecticid, convinsă că a fost doar o farsă crudă. Dar în următoarele zile, a devenit clar că era mai mult decât o simplă problemă cu dăunători.
Curând, insectele erau peste tot. Nu conta câte mureau din cauza insecticidului și capcanelor pe care le-am pus, pentru că păreau să fie mereu mai multe. Se înmulțeau mai repede decât puteam să le gestionez.
Situația scăpa de sub control, la fel și anxietatea mea. Apoi au început să-l muște pe Andrei.
“Mama, mă mănâncă,” se văita Andrei, scărpinându-și umflăturile roșii de pe brațe. “De ce nu pleacă?”
“Nu știu, dragule,” am spus, vocea mea tremurând.
Trebuia să fac ceva. Asta nu putea continua.
Împinsă de disperare și furie, m-am îndreptat către casa domnului Ionescu.
A deschis ușa, arătând la fel de posomorât ca întotdeauna. “Ce vrei?” a lătrat.
“Domnule Ionescu, ce naiba i-ați dat fiului meu?” am izbucnit, cu pumnii strânși.
Un zâmbet lent și sinistru i-a apărut pe față.
“Răzbunare,” a spus simplu. “Familia ta trăiește pe pământul meu. Pământ care a fost furat de la familia mea când orașul l-a vândut. Doar îmi iau înapoi ce-i al meu.”
Am stat acolo, uimită. “Credeți că puteți să ne dați afară cu insecte? Sunteți nebun?”
Ochii lui străluceau cu o combinație de satisfacție și răutate. “Nu cred, domnișoară. Știu. Și funcționează, nu-i așa?”
M-am simțit neputincioasă. Cum putea cineva să fie atât de nemilos?
“Sunteți bolnav,” am scuipat, întorcându-mă înainte să fac ceva nechibzuit.
Am plecat furioasă către casă, cu furia pulsându-mi prin vene ca o bombă cu ceas. Știam că trebuia să pun lucrurile sub control, dar fiecare pas pe care-l făceam se simțea mai greu sub povara situației noastre.
Până când am ajuns la ușa noastră, adrenalina dispăruse, lăsând un gol de frică și frustrare.
Casa noastră se transformase într-o scenă dintr-un film de groază. Când am intrat, câteva insecte s-au împrăștiat pe covor, prea rapide ca să le calc. Andrei stătea pe canapea, scărpinându-și brațele până la sânge, arătând extrem de nefericit.
“Mama, nu pot să dorm,” a spus, cu lacrimi în ochi. “Mă mușcă mereu.”
Inima mi s-a frânt.
Văzându-l pe fiul meu în asemenea suferință din cauza acelui bătrân nebun mi-a făcut sângele să clocotească.
“Știu, dragule,” am spus, luându-l în brațe. “Nu mai putem sta aici. Nu este sigur.”
Împachetatul lucrurilor noastre a fost ca și cum am încercat să fugim dintr-un coșmar. Fiecare bagaj pe care îl umpleam, vedeam cum încercau să se strecoare mici creaturi. Simțeam că îmi pierd mințile, dar trebuia să fiu puternică pentru Andrei.
Nu era vorba doar de a scăpa de insecte; era vorba de a-mi proteja copilul de un vecin malițios care a depășit orice limită.
“Unde mergem, mama?” a întrebat Andrei, cu voce mică și speriată.
“La mătușa Liz. Doar pentru o vreme, până găsim o soluție,” i-am răspuns, încercând să par încrezătoare. Dar pe dinăuntru, mă prăbușeam.
Am încărcat mașina cu ce esențiale puteam salva. Când m-am uitat ultima dată la casa noastră, am simțit un nod de vinovăție și tristețe. Aceasta trebuia să fie refugiul nostru, și acum era un câmp de luptă pe care am fost forțați să-l abandonăm.
La casa surorii mele, ușurarea a fost imediată, dar incompletă. Liz ne-a primit cu brațele deschise, fără să pună prea multe întrebări, oferindu-ne doar confortul și sprijinul de care aveam disperată nevoie.
În prima noapte, în timp ce stăteam în camera de oaspeți, ținându-l pe Andrei aproape, nu am putut să nu revăd evenimentele din minte, iar întrebarea care mă chinuia era: Cum am lăsat să ajungem în această situație?
“Mama, ne mai întoarcem vreodată acasă?” a șoptit Andrei în întuneric.
Am respirat adânc, luptându-mă cu lacrimile. “Nu știu, Andrei. Dar promit că vom găsi un loc sigur. Un loc mai bun.”
Zilele următoare au fost un vârtej de apeluri telefonice, căutări de locuințe și lupta cu regretele mele. Ar fi trebuit să acționez mai devreme. Vinovăția era un tovarăș constant, șoptindu-mi la ureche că am eșuat ca mamă.
Dar de fiecare dată când Andrei se uita la mine cu încredere și dragoste, găseam puterea de a merge mai departe.
Apoi, bârfa din cartier a început. Doamna Andreea, vecina noastră curioasă, dar binevoitoare, m-a sunat într-o după-amiază.
“Ștefania, nu o să-ți vină să crezi. Casa domnului Ionescu este plină de insectele acelea acum. Karma, nu-i așa?”
Am simțit un sentiment strâmb de satisfacție. Să aud că domnul Ionescu suferea acum din cauza propriei sale răutăți era ca un balsam pentru orgoliul meu rănit. Nu m-am putut abține să nu zâmbesc, măcar puțin.
“Mulțumesc că m-ai informat, doamna Andreea. Se pare că ceea ce se dă, se primește.”
Știrile s-au răspândit rapid. Domnul Ionescu, omul care încercase să ne distrugă, era acum prins în coșmarul său. Nu schimba ceea ce am trecut, dar oferea o justiție amară.
Pe măsură ce zilele s-au transformat în săptămâni, Andrei și cu mine am început să ne reconstruim. Am găsit un apartament mic și confortabil de cealaltă parte a orașului. Nu era perfect, dar era al nostru. Andrei a început școala, și-a făcut prieteni noi, iar încet-încet, umbra vechii noastre case a început să se estompeze.
Într-o seară, în timp ce desfăceam ultimele cutii, Andrei s-a uitat la mine. “Mama, crezi că suntem în siguranță acum?”
M-am aplecat, luându-l în brațe. “Da, Andrei. Suntem în siguranță. Și o să mă asigur că va rămâne așa. Fără domnul Ionescu, fără insecte. Doar noi, mergând înainte.”
Ne-am stabilit într-o nouă rutină, amintirile trecutului încă mai persistau, dar nu ne mai definiau.
În fiecare noapte, când îl puneam pe Andrei în pat, îmi reaminteam de promisiunea pe care mi-am făcut-o. Să fiu vigilentă, să protejez și să nu las niciodată frica sau răutatea să ne controleze viața din nou.
În cele din urmă, am găsit speranță în noi înșine, în micile victorii ale vieții de zi cu zi. Și pe măsură ce ne construiam noua viață, cărămidă cu cărămidă, știam că suntem mai puternici datorită a ceea ce am îndurat.
Trecutul a fost o lecție, dar viitorul era al nostru de modelat. Și acel viitor era luminos, liber și plin de promisiuni.