Am găsit un colier frumos ascuns în geaca soțului meu și am crezut că plănuiește o surpriză specială pentru ziua mea de naștere. Dar am descoperit adevărul—nu era pentru mine. Acest moment a distrus tot ce credeam despre căsnicia noastră.
Stăteam în dormitor, iar Mihai mă privea cu acea furie familiară în ochi. Bărbatul cu care m-am căsătorit, care mă ținea în brațe și promitea veșnicia, acum nu putea nici măcar să-mi explice unde dispare tot timpul.
„De ce nu poți petrece măcar o seară cu mine?!” am strigat, frustrarea clocotind în mine. „Este chiar atât de greu să fii cu soția ta pentru o singură noapte?”
„Ți-am spus deja! Am multe de făcut!” a țipat Mihai înapoi, cu fața roșie de furie.
„Într-o seară de duminică? Ce ar putea fi mai important decât propria ta soție?”
„Vrei să-ți cumpăr totul, nu-i așa? Vrei să mergem în vacanțe și să trăim o viață de lux, nu-i așa?” a replicat el.
„De când nu mi-ai mai cumpărat ceva, Mihai? Lucrez în fiecare zi și îmi cumpăr singură totul!” Nu m-am mai putut abține.
„Eu…”
„Nu, acestea sunt doar scuze! Motivul real este că nu mai vrei să petreci timp cu mine, nu-i așa?”
„Poate că așa este!” a strigat Mihai în cele din urmă, vocea lui răsunând în cameră înainte de a ieși trântind ușa.
Am stat pe pat și am izbucnit în lacrimi. Opt ani de căsnicie, pierduți așa, dintr-o dată. Simțeam cum tot ce am construit se prăbușește în fața ochilor mei.
Totul s-a schimbat cu doar câteva luni în urmă și încă nu înțeleg de ce. Până atunci, Mihai era grijuliu, iubitor, mereu lângă mine. Dar ultimele luni au fost un iad. Nu făceam altceva decât să ne certăm, să țipăm și să ne rănim reciproc. Ar putea fi acesta sfârșitul căsniciei noastre?
Mi-am șters lacrimile, încercând să-mi adun gândurile. Nu-mi venea să cred că s-a ajuns aici. M-am ridicat de pe pat și m-am dus la dulap, gândindu-mă că o plimbare ar putea să mă ajute să-mi limpezesc mintea.
Am început să sortez hainele, scoțând pulovere și rochii. Chiar și cămășile lui Mihai, pe care obișnuiam să le împăturesc cu drag, acum păreau a fi amintiri ale unei vieți care se destramă. Hainele poartă atâtea amintiri—bune și rele.
În timp ce ajungeam la una dintre gecile lui Mihai, o cutie mică a căzut și a aterizat la picioarele mele. Inima mi-a tresărit. Am ridicat-o, am deschis-o și am văzut un colier uimitor înăuntru.
Un zâmbet mi-a apărut pe față, lacrimile uitate pentru o clipă. Ziua mea de naștere era peste doar trei zile și nu-mi venea să cred că Mihai plănuise ceva atât de atent. Poate că lucrurile nu erau chiar atât de rele cum păreau.
Am pus cu grijă cutia înapoi în geacă, simțindu-mi anxietatea diminuându-se puțin. În loc să ies, am decis să rămân acasă și să mă uit la emisiunea mea preferată, sperând că poate, doar poate, totul va fi bine.
În sfârșit, a sosit ziua mea de naștere și nu puteam să nu simt o fărâmă de emoție. Era ziua în care Mihai urma să-mi ofere colierul.
Așteptam acest moment încă de când am găsit acea mică cutie ascunsă în geaca lui. Pentru a sărbători, am planificat o cină la un restaurant cochet cu un cerc restrâns de prieteni și familie.
Toți au sosit la timp, cu excepția surorii mele mai mici, Carla. Ea întotdeauna întârzia, dar măcar de data aceasta m-a avertizat din timp.
Ne-am așezat cu toții, bucurându-ne de aperitive, iar atmosfera era caldă și veselă. Apoi, Mihai s-a întors spre mine cu un zâmbet și a spus, „E timpul pentru cadoul tău, Emilia. Știu că ai visat la asta de mult timp.” Inima mi-a tresărit. Prietena mea chiar a scos telefonul să înregistreze momentul.
Mihai a adus o cutie, dar era mult mai mare decât mă așteptam. Confuză, am crezut că poate glumește sau că a inclus ceva extra alături de colier.
Cu mâinile tremurânde, am început să desfac cadoul. Dar imediat ce am văzut ce era înăuntru, emoția mea a dispărut. Inima mi s-a sfărâmat în mii de bucăți.
„Ei bine, scoate-l,” a spus Mihai cu un zâmbet. „Ți-ai dorit asta de atât de mult timp.”
Am băgat mâna în cutie și am scos un mixer. Zâmbetul meu era forțat, mâinile îmi tremurau ușor. Un mixer? Mi-a dat un mixer! Și nici măcar unul de calitate—it era cel mai ieftin tip, cel care se strică după doar câteva utilizări.
Inima mi-a căzut, iar o undă de furie mi-a cuprins corpul. Cum ar putea să creadă că asta este ceva ce aș prețui? Dar m-am forțat să zâmbesc, încercând să nu fac o scenă.
Apoi, din colțul ochiului, am văzut-o pe Carla. Stătea lângă masă, zâmbind cu toată fața.
„La mulți ani, Emilia!” a strigat ea, dându-mi un certificat de abonament la sală. Mi-am mușcat frustrarea. Dar lovitura adevărată a venit când am observat colierul la gâtul ei—același colier pe care l-am găsit în dulapul lui Mihai.
Am îmbrățișat-o, aplecându-mă aproape să-i șoptesc la ureche, „Hai să ieșim afară.”
Carla m-a privit confuză, dar m-a urmat totuși afară. Odată ce am fost singure, a întrebat, „E totul în regulă?”
Am tras adânc aer în piept și am privit-o direct în ochi. „Știu că te culci cu soțul meu,” am spus, cu voce fermă.
Ochii i s-au mărit. „Ce…? Cum ai… Pot să explic…” Carla bâlbâia, încercând să găsească cuvintele.
„Nu te obosi,” am întrerupt-o. „Am găsit colierul în geaca lui Mihai. La început, am crezut că era pentru ziua mea de naștere. Dar nu, nu era pentru mine, nu-i așa?”
Carla a oftat, aproape ca și cum s-ar fi simțit ușurată. „Ei bine, mă bucur că ai aflat în sfârșit. Era doar o chestiune de timp,” a spus ea, tonul ei casual, de parcă vorbeam despre vreme.
Am privit-o, șocată de lipsa ei de rușine. „Asta e tot ce ai de spus? După ce tocmai am aflat că ai o aventură cu soțul meu?”
„Oh, Emilia, hai să fim serioase,” a răspuns ea cu un gest din umeri. „Mihai mă iubește. Va depune actele de divorț curând ca să putem fi împreună. Trebuia să știi că asta va veni.”
Nu m-am putut abține să nu râd, deși nu era nimic amuzant. „Și cum exact vezi tu că va funcționa asta?”
Carla nu a ezitat. „Ei bine, tu te vei muta, desigur. Mihai și cu mine vom locui în casa lui. El îmi va cumpăra tot ce vreau, iar eu îi voi da copiii pe care tu nu ai putut.”
Cuvintele ei m-au lovit tare. Știa că nu pot avea copii și a folosit asta deliberat să mă rănească. Dar ea nu știa totul. Era ceva care ar schimba toată situația.
„În regulă, Carla,” am spus, menținându-mi vocea calmă. „Doar să clarificăm, încă ești șomeră?”
„Da, dar Mihai va avea grijă de mine, deci nu e o problemă,” a răspuns ea, vocea ei plină de încredere arogantă.
„Perfect,” am spus cu un zâmbet. Fără să mai spun un cuvânt, m-am întors înăuntru, hotărâtă. Am luat mixerul, m-am aplecat aproape de Mihai și i-am șoptit la ureche, „Depun actele de divorț.”
Frica s-a răspândit imediat pe fața lui Mihai când cuvintele mele au pătruns. M-am întors și m-am îndreptat direct spre ieșire, simțind privirea lui asupra mea. L-am auzit mișcându-se să mă urmeze, dar Carla s-a pus repede în fața lui, blocându-i calea. Nu m-am oprit și nici nu m-am uitat înapoi.
Imediat ce am ieșit afară, aerul rece mi-a lovit fața, dându-mi un moment de claritate. Fără să ezit, m-am îndreptat spre cel mai apropiat coș de gunoi și am aruncat mixerul, nici măcar nu m-am uitat la el. M-am urcat în mașină, am pornit motorul și am plecat acasă, lăsând totul în urmă.
Acea seară mi-a deschis ochii la un adevăr pe care îl evitasem prea mult timp—meritam mult mai mult decât ceea ce îmi oferea Mihai. Ar fi trebuit să fie el cel care luptă pentru iubirea mea, nu invers.
Dar acum, lucrurile erau diferite. Acum, el va regreta cum m-a tratat. La urma urmei, era un detaliu mic pe care Carla nu-l știa: Mihai fusese șomer de peste șase luni, și eu fusesem cea care îl susținea.
Fiecare factură plătită, fiecare masă pe masă—a fost totul din banii mei. Și casa? Era pe numele meu. Ei nu puteau să mă dea afară, dar eu cu siguranță îi puteam da afară pe ei.
Am decis să acționez. Am adunat toate lucrurile lui Mihai, fiecare ultim articol, și le-am pus afară. Apoi, am făcut un semn pe care scria „Liber de luat.” Să vadă ticălosul ce înseamnă să fii aruncat atât de ușor.
După un timp, am auzit sunetul unei mașini oprindu-se. Momente mai târziu, ușa s-a deschis brusc, și Mihai a intrat furios, cu Carla chiar în spatele lui.
„De ce sunt toate lucrurile mele afară?!” a țipat el, cu fața înroșită de furie.
„Pentru că nu mai locuiești aici!” am strigat înapoi, stând fermă.
„Nu poți face asta! Aceasta este casa lui Mihai!” a țipat Carla, cu vocea ei stridentă și panicată.
Am privit-o, simțindu-mă amestecată de furie și milă. „Aceasta este casa mea, proasto. Ipoteca, facturile, totul—este pe numele meu. Și știi ce? Mi-ai făcut un serviciu luându-l pe Mihai de pe mâinile mele. Acum nu va mai trebui să îl susțin—sau pe tine, de altfel.”
Fața Carlei s-a contorsionat de confuzie. „Ce? Despre ce vorbești?”
Am încrucișat brațele, simțind un val de satisfacție. „Mihai este șomer. Nu are nimic. Absolut nimic. Toate cadourile pe care ți le-a dat? Cumpărate cu banii mei. Fiecare dintre ele.”
Încrederea Carlei s-a clătinat. „Nu, nu. Asta e o minciună. Mihai, spune-i că e o minciună,” a cerut ea, cu vocea tremurândă. Dar Mihai stătea acolo, tăcut, evitându-mi privirea.
Am făcut un pas mai aproape, cu vocea fermă. „Acum, ieșiți de aici înainte să chem poliția. Avocatul meu vă va trimite actele de divorț.”
„Nu plec nicăieri!” a țipat Carla, cu vocea plină de disperare.
Dar Mihai, realizând în sfârșit adevărul situației, a luat-o de braț și a condus-o spre ușă. „Nu face o scenă dacă nu vrei ca poliția să te escorteze afară,” i-a șoptit Carlei.
În timp ce ieșeau afară, m-am dus la fereastră și i-am privit certându-se pe peluză. O satisfacție profundă m-a cuprins, știind că amândoi primesc exact ce merită.