Răbdarea în necazuri – Sfântul Maxim Grecul
Nu încetează niciodată diavolul, ucigătorul de oameni, cel ce urăşte binele şi este începător al răului, din pricina invidiei lui mari, să lupte şi să tulbure prin orice mijloc neamul omenesc, dorind să-l distrugă şi să transforme pieirea oamenilor în veselie şi sărbătoare deşi ştie, necuratul, că astfel îşi pregăteşte cel mai puternic şi amar chin. Însă acestea sunt vrăjmăşia şi mânia lui împotriva noastră.
Cine l-a lipsit pe protopărintele nostru de viaţa fericită şi îngerească din raiul lui Dumnezeu?
Oare nu el, prin intermediul şarpelui puternic, a ademenit-o pe străbuna Eva iar prin ea pe primul om zidit şi, astfel, a adus în tot neamul nostru ticălos moartea trupească şi împreună cu ea şi pe cea sufletească, ce a durat până la întruparea Creatorului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin a Cărui viaţă iubitoare de oameni şi moarte mântuitoare s-a nimicit vraja duşmanului şi a căzut puterea morţii sufleteşti când Mântuitorul nostru a coborât în adâncurile iadului şi a năruit întunericul de acolo, care nu este altceva decât lipsa luminii vieţii în Dumnezeu?
Cine a umplut de invidie şi de ucidere sufletul blestematului Cain şi cu mâna cea de frate a vărsat sângele acela drept?
Este evident că acelaşi luptător al lui Dumnezeu – diavolul – l-a invidiat pe acel drept, recunoscând în el, prin jertfa lui bineprimită de Dumnezeu, pe începătorul şi îndrumătorul oamenilor care putea să îi înveţe cum să Îl înduplece asupra lor pe Creator.
Cine a condus toată lumea dintâi la potop?
Oare nu tot el, îndemnându-i pe oameni ca prin desfrâul asemănător animalelor şi toate fărădelegile să-L mânieze pe Creatorul lor?
Cine a împărţit în graiuri diferite singura limbă care a fost până atunci?
Oare nu tot el, ticălosul, sfătuindu-i pe oameni să îşi construiască cel mai înalt turn, ca în cazul în care Dumnezeu s-ar hotărî să aducă a doua oară peste ei potopul, să nu îi poată îneca, nădăjduind, nebunii, ca prin intenţia lor omenească să biruiască atotputernicia lui Dumnezeu?
Cine l-a vândut ismaelitenilor pe strănepotul credinciosului patriarh Avraam, pe minunatul Iosif, când era copil, cu mâinile fraţilor lui?
Tot el, ticălosul, a râvnit să-l omoare pe cel drept, temându-se că prin el se va înmulţi seminţia cea dreaptă a credinciosului Avraam şi se va umple tot pământul de binecuvântarea lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică de cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu, potrivit cu făgăduinţa făcută de Dumnezeu fericitului Avraam: „De aceea te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării şi va stăpâni neamul tău cetăţile duşmanilor săi; şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului, pentru că ai ascultat glasul Meu” (Fac. 22, 17-18).
Aici Creatorul numeşte binecuvântare cunoaşterea neprihănită a lui Dumnezeu şi darul Sfântului Duh, despre care Sfântul Apostol Pavel spune: „Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh al robiei, spre temere, ci aţi primit duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!” (Rom. 8, 15). Şi cel mai mare Apostol, Petru, spune: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Căci vouă este dată făgăduinţa şi copiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricâţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru. Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legăturii care au pus Dumnezeu către părinţii voştri grăind către Avraam; şi întru sămânţa ta se vor binecuvânta toate neamurile pământului.” (Fapte 2, 38-39; 3, 26).
Din aceste cuvinte ale Apostolului reiese că Dumnezeu nu făgăduieşte bogăţie şi belşug în averile trecătoare lui Avraam şi tuturor popoarelor care vor crede în Hristos, Cel ce a trebuit să se întrupeze în vremurile din urmă, ci cunoaşterea neprihănită a lui Dumnezeu şi credinţa şi dreptatea şi plinătatea tuturor virtuţilor lui Avraam, prin lucrarea Sfântului Duh.
Cine l-a pus pe acel drept, despre care Însuşi Cel de Sus a mărturisit că este neîntinat şi cinstitor de Dumnezeu, în afara cetăţii dezbrăcat, lipsit de tot avutul, pribeag, fără copii, neştiut, lipsit de slugi şi de orice mângâiere, plin cu totul de puroi din cap până în picioare? Oare nu cel ce Îl urăşte pe Dumnezeu l-a defăimat pe el înaintea Celui de Sus, zicând: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu?”
Cine l-a aruncat pe Proorocul lui Dumnezeu, Daniil, în groapă şi l-a închis cu leii iar pe cei trei tineri i-a băgat legaţi în cuptor?
Oare nu acelaşi necurat i-a cuprins cu invidia inimii pe dregătorii persani din pricina slavei şi cinstei deosebite de care se învredniciseră acei sfinţi din partea împăraţilor lor?
Cine l-a silit pe alesul lui Dumnezeu, David, în decursul multor ani să pribegească şi să se mute din loc în loc, de la un popor la altul?
Oare nu acelaşi ticălos, ridicându-l împotriva lui pe invidiosul Saul, împăratul israelit?
Cine i-a tăiat capul celui mai mare dintre toţi proorocii – Înaintemergătorului Ioan?
Oare nu tot el, înfuriind-o împotriva lui pe ticăloasa adulteră Irodiada?
Cine L-a pironit pe cruce pe Însuşi Mântuitorul şi Începătorul vieţii noastre şi L-a omorât ca om, iar nu ca Dumnezeu – căci firea dumnezeiască este nemuritoare şi nepătimitoare?
Oare nu tot diavolul, înarmând cu invidie şi mânie sufletele ticăloase ale cărturarilor şi fariseilor potrivnici lui Dumnezeu?
Oare nu tot el, prin împăraţii necredincioşi ai vechii Rome, înarmaţi cu duşmănie înverşunată împotriva credincioşilor lui Hristos, a umplut tot pământul cu sângele mucenicilor?
Având un asemenea duşman înverşunat, cel mai crud prigonitor şi invidios vânător al sufletelor noastre să nu ne mirăm de necazurile ce ne lovesc. Este imposibil pentru orice om, care trăieşte în această lume, chiar de a ajuns la cea mai mare bunăstare, să petreacă această viaţă mult îndurerată fără necazuri. Nu minte cel ce mărturiseşte acest lucru, psalmistul, care spune:
„Care plăcere lumească nu este părtaşă la tristeţe, care slavă este pe pământ neschimbată? Toate sunt umbră trecătoare, toate sunt vis fermecat, căci moartea care vine nimiceşte totul”.
De asemenea şi fericitul David spune:
„Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul” (Ps. 33, 18).
Dacă cei drepţi, prin judecăţile lui Dumnezeu, rabdă o mulţime de necazuri, atunci eu, cel mult păcătos, cum pot să duc această viaţă fără necazuri şi tristeţe? Şi aceasta o înţeleg în cazul în care există grija dreptului Judecător pentru mântuirea mea. Însă eu ştiu şi sunt convins cu putere că El se îngrijeşte de mântuirea noastră, a tuturor celor ce credem în El şi rânduieşte totul spre folosul sufletelor noastre. Să nu ne întristăm fără măsură şi să nu deznădăjduim. Sfânta Scriptură spune:
„Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi din legea Ta îl vei învăţa pe el, ca să-l linişteşti pe el în zile rele, până ce se va săpa groapă păcătosului” (Ps. 93, 12-13).
Şi altă învăţătură: „Fiule nu defăima învăţăturile Domnului şi nici slăbi fiind certat de dânsul. Că pe care iubeşte Domnul îl ceartă şi bate pe tot fiul care le primeşte” (Pilde 3, 11-12). Şi fericitul Pavel spune:
„De veţi suferii certarea, ca unor fii vouă se va afla Dumnezeu; căci care este fiul pe care tatăl său nu-l ceartă? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi”. Şi puţin mai departe spune:
„Toată certarea în vremea cea de faţă se pare că nu este de bucurie ci de mâhnire iar mai pe urmă roadă de pace a dreptăţii dă celor lipsiţi prin dânsa.” (Evr. 12, 7-8; 11).
Din ceea ce eu însumi am îndurat mulţi ani am putut să îi învăţ şi pe alţii să aibă o astfel de răbdare în necazurile neaşteptate care vin asupra lor prin judecăţile tainice ale lui Dumnezeu, pentru unele păcate ale noastre. Căci noi toţi, ca oamenii, greşim în fiecare zi prin încălcarea poruncilor lui Dumnezeu înaintea dreptului Judecător, Care răsplăteşte fiecăruia dintre noi după faptele sale.