Biserica Ortodoxă le-a rânduit atât de minunat pe toate, ca să ajute sufletele care au plecat. Sfânta Liturghie, parastasele, rugăciunile, milosteniile, faptele bune, mătăniile, acel „Dumnezeu să-i ierte”, toate acestea duc spre cele de sus, găsesc sufletele şi le aduc folos.
Prin urmare, aceasta este cea mai mare milostenie pe care n-o știe nimeni. Faci o Sfântă Liturghie și, prin darul tău și osteneala preotului, vei milui sute de suflete care se vor uşura şi se vor odihni în lumea cealaltă. Desigur, cu aceşti bani ai putea să ajuţi unul sau doi săraci, să-i îmbraci sau să le dai ceva să mănânce, să ai grijă de ei. Şi această milostenie este bună, dar Sfânta Liturghie este mult mai folositoare pentru sufletele care se află dincolo, la greu, pentru că nu s-au apropiat de Dumnezeu aici pe pământ. Ele se află în cele de dedesubt şi se roagă să iasă şi din neamul lor un preot care să le pomenească.
Câte lucruri nu ne-a învăţat tradiţia părinţilor despre ajutorul acestor lucruri sfinte ale Bisericii noastre!
Părintele Efrem Filotheitul
Extras din Ne vorbește Strarețul Efrem Filotheitul, Meșteșugul mântuirii, Omilii, Ed. Egumenița, pag. 232-233
Părintele Efrem Filoteitul nu ne vorbeşte din experienţa altora – sau, cum s-ar spune,„din cărţi”. Şi nu ştim nici dacă ar fi corect să spunem că Părintele Efrem ne vorbeşte „din propria experienţă”, aceasta pentru că în mărturia ce urmează se simte cu putere însuflarea Duhului Sfânt. Da, prin gura cuviosului Efrem însuşi Duhul lui Dumnezeu ne învaţă să ne rugăm. Nădăjduim ca acest cuvânt să fie pentru cât mai mulţi prilejul de a pune început unei vieţi duhovniceşti îndreptată în primul rând către cucerirea inimii, asaltând-o permanent cu Numele Domnului nostru lisus Hristos. (G.F.)
Pe acestea nu vi le-am mai spus până acum. E o scăpare a mea şi, ca să spun aşa, îmi asum vina.
Inima omului e centrul mişcărilor mai presus de fire, a celor după fire, şi a celor împotriva firii. Toate încep din inimă. Dacă inima se curăţeşte, atunci îl va vedea pe Dumnezeu; atunci ÎI vom vedea pe Dumnezeu. Cum îl vom vedea? Oare Dumnezeu are asemănare omenească sau înfăţişare omenească, pentru a-L vedea? Nu. Dumnezeu este duhovnicesc, noetic. Dumnezeu este Duh şi, ca Duh, se află în univers. Dar se află şi în inima omului, când aceasta devine vas primitor. Iar ca să devină vas primitor, inima trebuie să se curăţească. Nu s-o spălăm cu apă, ci să să se curăţească de gândurile necurate. Dar, ca să se curăţească, inima trebuie să bea un medicament. Medicamentul este Rugăciunea.
Unde merge împăratul, de acolo sunt alungaţi duşmanii, iar unde merge Hristos, Numele Lui cel Sfânt, de acolo sunt puse pe fugă oştirile demonilor. Iar când înlăuntru S-a înscăunat definitiv Hristos, atunci toate I se supun Lui. La fel cum un împărat care a cucerit o ţară merge să se înscăuneze în capitală, supunându-i pe toţi răzvrătiţii de mai înainte şi umplând ţara de soldaţi şi arme şi, potolindu-se toate tulburările interne, va domni peste norod cu pace şi cu mulţumire. Atunci împăratul șade pe tron şi vede că toate îi sunt supuse, şi se bucură şi e mulţumit.
La fel şi cu ţara inimii noastre. Are înlăuntrul ei duşmani, are răzvrătiri, are gânduri, patimi, slăbiciuni, una-alta, răscoliri, furtuni, vijelii, tulburări şi contradicţii. Toate se petrec în inimă. Şi, ca să poată ţara aceasta a inimii să-i potolească şi să-i supună pe vrăjmaşi, trebuie să vină Hristos, împăratul, cu oştirile Lui, să cucerească ţara, să-l izgonească pe diavolul şi să domolească orice nelinişte venită de pe urma patimilor şi a neputinţelor, să domnească precum un monarh absolut, ca un Atotputernic. Starea aceasta, spun Părinţii, poartă numele de „isihia inimii”. Acest lucru se va numi „isihia inimii”, anume să domnească Rugăciunea fără a se întrerupe, iar Rugăciunea să odrăslească curăţia şi liniştea inimii.
„RUGAŢI-VĂ NEÎNCETAT”
Felurile de rugăciune sunt multe. Există, desigur, rugăciunea cu glas tare. Adică să spunem rugăciunea cu gura. Felul acesta trebuie să-l întrebuinţăm la început, când ne apucăm să lucrăm Rugăciunea, ca să ne atingem scopul nostru final.
Din pricină că mintea este veşnic în mişcare – şi nu din pricina firii, ci din pricina abuzului şi a neîngrijirii, dar şi a multei ignoranţe -, ea umblă de colo-colo, cutreieră lumea întreagă şi se complace în felurite plăceri. Când se pleacă spre cele trupeşti, când spre altă patimă. Din pricina împrăştierii, umblă de colo-colo, pierde vremea, cum se spune. Mereu însă, oriunde s-ar duce şi orice ar gândi, vede într-însa o oarecare plăcere şi mulţumire.
Pentru aceea, omul care are drept scop să-l dobândească pe acel „Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tessaiomceni 5, 17) și să adune laolaltă praful acesta vagabond al minţii sale, care s-a împrăştiat pe toate uliţele, facându-l să se strângă cuminte şi supus, şi să se aşeze în bună-rânduială, trebuie să-i dăruiască minţii ceva, s-o îndulcească – fiindcă, precum am spus, mintea e mulţumită şi simte plăcere să umble de colo-colo. Trebuie s-o atragem tot cu ceva plăcut. De aceea, este nevoie pentru început să spunem Rugăciunea cu glas tare. începătorul care învaţă Rugăciunea trebuie să înceapă prin a spune cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, străduindu-se să-şi tragă mintea de la cele lumeşti. Cuvintele spuse cu glas tare vor atrage mintea la rugăciune. Sunetul produs de mişcarea limbii, încetul cu încetul, va aduna mintea din împrăştiere. Buna intenţie, silinţa, atenţia şi scopul pentru care urmărim să dobândim Rugăciunea neîncetată, toate acestea vor ajuta mintea noastră să înceapă să se adune.
însă rugăciunea aceasta va începe totodată să ne aducă şi o oarecare mulţumire, o bucurie, o anume pace, ceva duhovnicesc. Ei! Acesta-i Dumnezeu! Simţământul acesta de mulţumire duhovnicească atrage mintea. înaintând rugăciunea aceasta cu voce tare, atrăgând mintea spre cele dinlăuntru, i se dă o anume libertate minţii să spună şi ea Rugăciunea fără a mai deschide gura. începe, aşadar, să se ivească un oarecare rod. După ce o spune omul, când cu mintea, când cu gura, mintea începe încet-încet să stăpânească Rugăciunea. Tot rostind mintea neîncetat, Rugăciunea începe să intre şi în inimă. Şi omul, acolo unde şade, vede cum inima lui spune Rugăciunea.