Se scula cu noaptea-n cap. Aprindea lampa, se spăla pe obraz și pe mânuri, își prindea năframa după conci, zicea rugăciunea de dimineață la icoana dintre cele două ferestre de la cohe.
Umbla încet, cât se poate de încet, să nu mă trezească, în vreme ce eu dormeam, ca scăldat, în undeț. Tare bine era în undeț, așezat între hornul cuptorului cu picior și păretele dinspre cămară. Acolo mi-a făcut măicuța Diecița un strujac pe care l-a umplut cu paie, a pus peste el un lipideu aspru de cânepă, iar de acoperit, mă acoperea cu un țol gros și tărcat de lână. Iarna putea fi cât de grea, că în undeț nu intra.
Măicuța punea fărina în covata cea mare de răchită, cât pentru șapte-opt pâini. Era fărină cernută cu sita cea deasă cu o zi înainte. Făcea o groapă în mijlocul grămăjoarei de fărină, în care punea o țâră de apă călduță cu ilestul cumpărat de mine de la bold.
O lăsa să se hodinească și să dospească, amesteca fărina dinspre margini spre mijloc și începea să o frământe.
Oricât de încet umbla dumneaei, ca să nu zăhăiască casa, eu auzeam din undeț plescăitul mâinilor în aluatul moale. Frământa, frământa, după cum zicea dumneaei, până asudă grinda, dar mai auzeam și murmurul buzelor ei, de neînțeles pentru mine.
• Daʼ cu cine vorovești, măicuță? o întrebam curios.
• Cu Dumnezo alduitu, îmi răspundea ostenită de atâta frământat.
• Și ce tăt șopotiți amândoi?
• I-am zâs să mă ajute să fac pită bună, iar pă tine să te facă mare și să te înțălepțască.
Își ștergea sudoarea de pe frunte cu mânecile de la cămașă și-și făcea cruce mereu.
Când a terminat cu frământatul, a întins deasupra coveții o față de masă de pânză albă și s-a dus la cuptorul cocător de din sus de casă, să ațuțe focul. Era ziua făcutului pâinii.
Pe Dumnezeu, de văzut nu L-am văzut, dar era acolo, în casă, și ne ajuta să facem pâinea noastră cea de toate zilele !
~ Ion Onuc Nemeș ~