"Ascunse în văzul tuturor, văzute doar de doritori!"

Păcatul este un rău înfricoșător și o boală primejdioasă pentru suflet. Îl ucide pe acesta cu vicleșug și-l predă neputincios iadului veșnic. Este însă lucrul care ține de voința noastră, rodul intenției noastre. Păcatul este un rău înfricoșător, dar nu și nevindecabil. Pocăința îl vindecă cu ușurință. Cât timp cineva ține focul în mână, se arde, dar când îl aruncă, încetează dogoarea. La fel se întâmplă și cu păcatul, pentru că și acesta este un foc care-l arde pe om. Mai ales despre cei care nu simt această arsură, Scriptura spune: „Oare poate pune cineva foc în sânul Iui, fără ca veșmintele lui să nu ardă?” (Pilde 6, 27).

Păcatul nu este un dușman care te războiește dinafară, ci răul care încolțește și răsare înlăuntrul tău. „Privește cu înțelepciune!” (Pilde 4, 25) și nu vei simți pofta rușinoasă. Să-ți amintești de Judecata viitoare și nici desfrânarea, nici adulterul, nici crima, nici altă fărădelege nu te vor stăpâni vreodată. Când uiți însă de Dumnezeu, atunci vei începe să cugeți cu vicleșug și să lucrezi fărădelegea. Tatăl răutății, diavolul, te îndeamnă la păcat, dar nu poate să te constrângă să păcătuiești, dacă tu îi stai împotrivă. Nu poate să te veteme, chiar dacă te-a ispitit ani de zile, dacă tu ai inima închisă. Dacă însă primești fără împotrivire pofta cea rea, care ți se seamănă, te va robi și te va arunca în vâltoarea păcatelor.

Se poate însă să spui: „Sunt puternic în credință și nu mă va stăpâni pofta urâtă, oricât de des aș primi-o!”. Și ignori după cum se pare, chiar și piatra, pe care de multe ori o face bucăți o rădăcină care iese din pământ. Așadar, nu primi sămânța păcatului, pentru că-ți va risipi credința! Smulge răul înainte să lăstărească, pentru ca nu cumva arătând la început lenevire, mai târziu să fii pedepsit și să primești securea și focul. Îngrijește-te să te vindeci la timp, când rana din ochi se află la început, ca să nu cauți zadarnic medici, când deja ai orbit.

Diavolul care a păcătuit mai întâi, a creat toate relele. Acest lucru nu-l spun eu, ci Domnul: „Diavolul a păcătuit de la început” (I Ioan 3, 8). Nimeni n-a păcătuit înainte de acesta. El a păcătuit fără ca nimic să-l constrângă, pentru că atunci responsabil pentru păcat ar fi Dumnezeu. DiavoIul a fost creat bun de Acesta. Dar a păcătuit prin voie proprie, și de la lucrarea sa, s-a numit diavol.

Pentru că în timp ce mai întâi a fost arhanghel, după aceea a ajuns să sfâșie, adică să-L vorbească de rău pe Dumnezeu înaintea protopărinților. De asemenea, în timp ce la început era slujitor credincios lui Dumnezeu, după aceea a devenit Satana, adică vrăjmașul și potrivnicul Lui. Pentru că cuvântul „Satana” se traduce „potrivnic”, adică cel care se găsește de partea opusă, vrăjmașul.

Diavolul, după căderea sa, i-a îndemnat pe mulți la apostazie. Acesta seamănă dorințele păcătoase celor care-l urmează. De la el provin adulterul, desfrânarea, și orice alt rău. Acesta l-a îndemnat pe protopărintele nostru la neascultare și izgonire. Din pricina lui Adam, în loc de Paradisul care rodea poame plăcute la vedere, a moștenit pământul care scotea buruieni. Ce va fi acum? Am fost înșelați și am pierdut Raiul? Nu mai există oare mântuire? Am orbit, nu vom mai revedea oare lumina? Am devenit paralitici, oare nu vom mai sta pe picioarele noastre? Într-un cuvânt, am murit. Oare nu vom mai învia?

Frate, Cel care l-a înviat pe dreptul Lazăr din mormânt, nu are puterea să te învieze mult mai ușor pe tine, care ești încă viu? Acesta Care Și-a vărsat sângele Său pentru noi, nu ne va mai mântui de păcat? Să nu deznădăjduim, să nu ne cufundăm în disperare! Este lucru înfricoșător să pierdem nădejdea iertării! Cine nu așteaptă mântuirea, păcătuiește fără de minte, dar cel care nădăjduiește în aceasta, se grăbește să se pocăiască. Șarpele părăsește vechea lui piele, noi nu vom părăsi păcatul? Pământul neroditor, dacă este cultivat cu grijă, se preschimbă într-unul dătător de roade. Noi însă nu putem să ne îndreptăm?

Dumnezeu este iubitor de oameni, iubirea Lui este necuprinsă. De aceea să nu zici: „Am desfrânat, am făcut adulter, am păcătuit, și mai ales nu o dată, ci de multe ori. Oare mă va ierta, oare mă va izbăvi de osândă? Ascultă ce zice psalmistul: „Cât este de mare mulțimea bunătății Tale, Doamne!” (Psalmi 30, 19).

Păcatele tale nu vor birui vreodată mărirea milostivirii lui Dumnezeu. Rănile tale nu vor depăși niciodată puterea Lui tămăduitoare. Doar dăruiește-te Lui prin credință, mărturisește-ți patima, grăiește și tu împreună cu profetul David: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului”. Atunci va urma ceea ce spune în continuare același stih: „Și Tu, Doamne, ai iertat nelegiuirea păcatului meu” (Psalmi 31, 6).

Vrei să cunoști iubirea de oameni a lui Dumnezeu și mărimea îndelungii Lui răbdări? Ascultă ce s-a întâmplat cu Adam: protopărintele nostru a săvârșit păcatul neascultării. N-ar fi putut Dumnezeu să-l dea pe rob morții? Cu siguranță că ar fi putut. Ce a făcut însă Iubitorul de oameni? L-a izgonit din Rai, de vreme ce era nevrednic să rămână acolo, dar l-a pus să locuiască alături, ca să vadă de unde a căzut, ce a pierdut, și unde a ajuns, încât să se pocăiască și să se mântuiască.

Cain, primul om care s-a născut, s-a făcut ucigător de frate, născocitorul răutăților, înainte-mergătorul tuturor invidiilor și uciderilor. După ce l-a ucis pe fratele său, Ia ce l-a osândit? „Zbuciumat și fugar vei trai tu pe pământ” (Facere 4, 12). Înfricoșătoare este crima, dar mică osânda!

Într-adevăr, mare este iubirea de oameni pe care Dumnezeu a arătat-o lui Cain! Mai mare însă este aceasta: amintește-ți de vremea lui Noe. Uriașii au păcătuit, și s-a întins pe pământ fărădelegea fără măsură. Pedeapsa pentru ea a fost potopul. Cu acesta i-a amenințat Dumnezeu, dar a trimis pieirea după 120 de ani (Facere 6, 3).

Vezi iubirea de oameni a lui Dumnezeu? Ceea ce s-a împlinit după 120 de ani nu putea să se săvârșească pe loc? A prelungit Însă atât de mult vremea pedepsei, ca să le dea timp de pocăință. Dacă păcătoșii s-ar fi pocăit, Dumnezeu n-ar mai fi trimis înfricoșătoarea și dreapta pedeapsă.

Să amintim acum și de exemplele păcătoșilor care s-au mântuit prin pocăință. Se poate ca vreuna dintre femei să spună: „Mi-am întinat sufletul și trupul meu cu tot felul de desfrânări. Oare pot să mă mântuiesc?” Femeie amintește-ți de Rahab desfrânata, și așteaptă și tu mântuirea. Pentru că dacă aceea care a păcătuit pe față și înaintea tuturor, s-a mântuit prin pocăință, nu te vei mântui și tu în același fel?

Caută să afli cum s-a mântuit aceea, doar a zis: „Dumnezeul vostru este singurul Dumnezeu adevărat, în cer și pe pământ” (Navi 2, 11). Din pricina conștiinței adânci a păcatului desfrânării, n-a îndrăznit să spună: „Dumnezeul meu”, ci „Dumnezeul vostru”. Și este consemnată mărturia mântuirii ei în stihul psalmilor: „Îmi voi aduce aminte de Rahab, și de Babilon, între cei ce Mă cunosc pe Mine” (Psalmi 86, 3).

Cât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Amintește în Sfânta Scriptură și de această desfrânată, și mai ales nu zice în mod simplu: „Îmi voi aduce aminte de Rahab și Babilon,” ci adaugă „între cei ce Mă cunosc pe mine”, adică cei care Mă știu și Îmi slujesc.

Așadar, există mântuire și pentru bărbați și pentru femei, mântuire adusă de pocăință. Dar chiar dacă păcătuiește un popor întreg, păcătoșenia lui nu depășește iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Poporul israelit în pustiul Sinai s-a închinat vițelului de aur. Dumnezeu însă n-a încetat să-și arate iubirea Sa față de oameni. Oamenii s-au lepădat de El, dar Acesta nu S-a lepădat de ei. Cu toate că s-au închinat idolului, n-a încetat să le facă binefaceri. Și atunci n-a păcătuit doar poporul, ci chiar și Aaron arhiereul împreună cu el.

Profetul Moise mărturisește: „Atunci se mâniase Domnul foarte tare și pe Aaron, vrând să-l piardă și pe el. Dar m-am rugat eu în vremea aceea și pentru el și Dumnezeu l-a iertat” (v. Deuteronom 9, 20). A greșit și David. Când s-a sculat din pat la apusul soarelui și a pășit prin cameră, a privit fără să ia seama, și a căzut în păcat. Nu l-a părăsit însă pornirea sa cea bună, ca să-și recunoască greșeala. Deci, a venit profetul Natan, ca să-l mustre și să-i vindece rana. Slujitorul i-a zis regelui că a păcătuit greu, și că Dumnezeu este mânios pe el.

David, cel îmbrăcat în purpură nu s-a revoltat, nu s-a împotrivit profetului, ci și-a înălțat cugetul la Cel Care l-a trimis. Semeția stăpânirii peste mulțimea de soldați care erau împrejurul lui nu l-a învârtoșat, pentru că s-a urcat cu mintea la cetele îngerești ale Domnului. A încercat agonia, simțind înaintea ochilor pe Cel nevăzut. Și a răspuns profetului, sau mai bine zis lui Dumnezeu, Celui care l-a trimis: „Am păcătuit înaintea Domnului” (11 Regi 12, 13).

Vezi smerenia regelui? Iei seama la mărturisirea lui? Oare mai fusese mustrat înainte de cineva? Oare aflaseră mulți de păcatul lui? A păcătuit și profetul i s-a arătat degrabă. De-abia i-a vestit pedeapsa, și cel care greșise și-a mărturisit păcatul. Și deoarece l-a mărturisit cu căință sinceră, degrabă s-a arătat și vindecarea, iertarea.

Profetul Natan l-a mângâiat pe David cu vestea iertării din partea lui Dumnezeu. Acela însă n-a părăsit pocăința. În loc de porfiră împărătească, s-a îmbrăcat în sacul de doliu al robului. În loc de tron împodobit cu aur, a stat pe pământ și cenușă. Și n-a șezut doar în cenușă, ci a și mâncat, așa cum el însuși spune: „Că cenușă am mâncat în loc de pâine, și băutura mea cu plângere am amestecat-o” (Psalmi 101, 10). Ochii lui s-au uscat de lacrimi, căci s-au făcut pricină de zămislire a poftei rușinoase: „Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele așternutul meu voi uda” (Psalmi 6, 7).

Conducătorii îl rugau să înceteze postirea, dar el nu primea. A postit toată săptămâna de orice mâncare. Deci, dacă un rege în asemenea mod și-a arătat pocăința, tu ca om simplu nu o vei mărturisi? Mai târziu, din nou, când s-a răzvrătit Abesalom, deși erau mai multe căi de scăpare, David a preferat să scape fugind spre Muntele Măslinilor, ca să se roage astfel Izbăvitorului, care urma să se înalțe din acel loc la ceruri. În acea situație grea, Semei a început să-i adreseze ocări, și să-l blesteme pe rege. David însă i-a răspuns cu smerenie și îndelungă-răbdare: „Lăsați-l! Domnul i-a spus să mă blesteme” (II Regi 16, 10). Pentru că știa că îi sunt iertate păcatele celui care-i iartă pe ceilalți.

Vezi folosul mărturisirii? Vezi că cei care se pocăiesc se mântuiesc? Ahab, regele Samariei a fost călcător de lege fără măsură, idolatru, ucigător de profeți, necredincios și nedrept. Când însă l-a ucis pe Nabutai împreună cu regina Izabela, și a venit profetul Ilie și l-a amenințat, pe loc a arătat pocăință. Și-a sfâșiat veșmântul împărătesc și s-a îmbrăcat în sac de doliu. Ce a grăit atunci iubitorul de oameni Dumnezeu către Ilie? „Vezi pocăința lui Ahab? Nu-l voi mai pedepsi!” (III Regi 20, 29).

Iubitorul de oameni Dumnezeu l-a iertat pe Ahab cu toate că acela era pe cale să-și continue păcatele. Desigur, Domnul știa ce va face în viitor, dar acum, în ceasul pocăinței, i-a dăruit iertarea meritată. Este caracteristic dreptului Judecător să răspundă pe măsură oricărei întâmplări care se ivește. Regele Ieroboam a adus jertfe pe altarul idolilor. Deoarece a poruncit să-l prindă pe profetul care-l mustra pentru idolatrie, mâna lui a rămas uscată. Și când l-a încercat pedeapsa lui Dumnezeu, l-a rugat pe profet: „Roagă-te Domnului pentru mine” (III Regi 13, 6). Urmarea pocăinței a fost vindecarea mâinii lui. Dacă profetul l-a vindecat pe Ieroboam, Hristos nu poate să te vindece pe tine, iertându-ți păcatele tale?

Peste măsură de păcătos a fost și Manase. A poruncit și l-a tăiat cu fierăstrăul pe profetul Isaia. S-a întinat și cu idolatria și a umplut Ierusalimul cu sângele celor nevinovați. Când a fost dus rob însă în Babilon și a simțit pedeapsa, s-a grăbit să se vindece prin pocăință. Sfânta Scriptură ne spune: „Și s-a smerit adânc Manase înaintea Dumnezeului părinților lui, și a cerut mila Lui. Și Domnul a auzit rugăciunea lui fierbinte, l-a readus în Ierusalim și l-a reașezat pe tronul lui” (II Paralipomena 33, 12-13). Dacă s-a mântuit prin pocăință, acesta care l-a ferăstruit pe profet, tu care desigur n-ai păcătuit atât de înfricoșător, nu te vei mântui? Ia seama, să nu te îndoiești de puterea pocăinței!Mărturisirea poate să stingă și focul, să îmblânzească și fiarele. Dacă te îndoiești, amintește-ți ce s-a întâmplat cu Anania, Azaria și Misail, în cuptorul Babilonului. Câte izvoare ar fi putut să stingă flacăra care se ridica la o înălțime de 49 de coți? Acolo unde se înălța însă flacăra uriașă, acolo ca un râu s-a revărsat credința celor trei tineri, și s-a auzit rugăciunea pocăinței: „Drept ești, Doamne, pentru toate câte ai îngăduit să pătimim, pentru că am păcătuit și am făcut fărădelegi!” (v. Daniel, rugăciunea lui Daniel 9, 5-19). Pocăința a îndepărtat văpaia. Asigură-te din aceasta despre tăria ei, căci poate să stingă și flacăra iadului.

Se poate însă ca un cititor atent să spună: „Dumnezeu i-a mântuit pe cei trei tineri, nu pentru pocăința lor, ci pentru credința lor”. Deoarece există și această posibilitate, vă voi prezenta și un alt caz. Ce părere aveți despre Nabucodonosor? N-ați aflat din Sfânta Scriptură că era sălbatic, vărsător de sânge, împietrit la inimă? N-ați auzit că a distrus mormintele și a scos afară trupurile regilor? N-ați auzit că a dus întregul popor în robie, că l-a orbit pe rege, după ce mai întâi i-a promis să vadă tăierea fiilor săi? N-ați auzit că a distrus heruvimii? (Desigur, nu mă refer la îngeri, să nu-i treacă prin minte cuiva acest lucru! Mă refer la sculpturile care acopereau chivotul Testamentului, de unde se auzea glasul lui Dumnezeu).

Nabucodonosor a pângărit chiar și catapeteasma templului. A luat cădelnița sfântă și a trimis-o în templul idolilor. A răpit toate vasele sfinte, a pus foc și a ars templul din temelii (II Paralipomena 36, 11-21). Cu câte pedepse merita să fie pedepsit acesta care i-a ucis pe regi, a ars templele sfinte, a înrobit poporul, a adus sfintele vase ale templului printre idoli? Nu era vrednic să fie dat morții de mii de ori? Ați cunoscut până aici mulțimea crimelor lui Nabucodonosor. Veniți acum să aflați și iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Cumplitul împărat a fost pedepsit să trăiască precum fiara sălbatică în pustiu. Dar a fost pedepsit în acest fel ca să se mântuiască. Unghiile și părul i-au crescut ca ale leului, pentru că înainte răpea cele sfinte și răgea precum leul. S-a hrănit cu iarbă, precum boul, pentru că înainte ca acesta a trăit, ignorându-L pe adevăratul Dumnezeu, Care i-a dăruit vrednicia împărătească. Când însă prin aceste pedepse pedagogice L-a recunoscut pe Cel Preaînalt, și s-a rugat și s-a pocăit, atunci Acela i-a dăruit din nou demnitatea lui (Daniel 4, 26-34).

Lui Nabucodonosor, care a păcătuit atât de înfricoșător și s-a pocăit, Dumnezeu i-a dăruit iertarea și împărăția. Deci, dacă și tu te pocăiești și trăiești creștinește, nu-ți va dărui iertarea păcatelor și Împărăția cerurilor? Domnul este iubitor de oameni, grabnic la iertare, zăbavnic la pedeapsă. Așadar, nimeni să nu deznădăjduiască pentru mântuirea lui.

Petru, corifeul apostolilor, a fost înfricoșat de o slujnică și s-a lepădat de trei ori de Hristos. I-a părut rău, însă, și a plâns cu amar (Matei 26, 69-75). Plânsetul a vădit pocăința lui din tot sufletul, de aceea n-a primit doar iertarea pentru lepădare, ci și repunerea în vrednicia apostolească.

Prin urmare, fraților, având atâtea pilde de oameni care au păcătuit, s-au pocăit și s-au mântuit, și voi cu râvnă să vă pocăiți și să vă mărturisiți. Astfel, veți primi iertarea păcatelor voastre și vă veți învrednici să moșteniți Împărăția cerurilor împreună cu toți sfinții.

Sfântul Chiril al Ierusalimului

*Continutul acestui articol este doar pentru informare si nu se doreste a fi un substitut pentru sfatul medicului. Pentru un diagnostic corect, va recomandam sa consultati un medic specialist.