"Ascunse în văzul tuturor, văzute doar de doritori!"

Fraților, dacă am avea în minte cuvintele Sfinților Părinți, dacă am cugeta întotdeauna la acestea, cu greu am păcătui, și ne-am nesocoti pe noi înșine. Dacă, de exemplu, așa cum au spus aceia, n-am disprețui toate câte ni se par mici și de nimic, n-am cădea în cele mari și grele. Toți știți cât de mare este păcatul de a-l judeca pe aproapele. Ce păcat este mai greu, mai greu decât acesta? Ce altceva urăște atât de mult Dumnezeu, și de la ce altceva Își întoarce fața Sa? Așa cum au spus Părinții, nu există lucru mai rău decât judecata. Și la acest mare rău ajunge omul, plecând de la câteva lucruri considerate fără importanță. Dacă accepți o bănuiala despre aproapele, și spui: „Ce este dacă ascult ce zice acest frate? Ce este dacă spun și eu un cuvânt? Ce se întâmplă dacă mă uit să văd ce voiește să facă acest frate sau acel străin?” atunci mintea începe să lase păcatele ei, și să se preocupe continuu cu altele. După aceea omul ajunge la judecată, la vorbire de rău și la pieire. Și apoi se întâmplă să cadă în păcatele acelea pe care le judecă. Nimic nu-l secătuiește atât pe om și nu-l aduce în pragul părăsirii de către Dumnezeu, cât vorbirea de rău, judecarea și osândirea aproapelui. Pentru că altceva este vorbirea de rău, altceva judecata și altceva osândirea.

Vorbirea de rău este să spui despre cineva: „A spus minciuni! sau „S-a mâniat!” sau „A căzut în desfrânare!” etc. Deja în felul acesta bârfești, adică vorbești cu păcat despre celălalt, vădești cu patimă păcatul lui.
Judecata înseamnă să spui: „Acela este mincinos, mânios, desfrânat!”. Astfel osândești întreaga lui viață. Acest păcat este mai greu. Pentru că altceva este să spui: „S-a mâniat” și altceva este să zici: „Este mânios” și să tragi astfel concluzia, așa cum am zis, înfierând întreaga lui viață. Și judecata este un păcat atât de greu, mai greu decât orice alt păcat, încât Însuși Hristos a ajuns să spună: Fățarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea să scoți paiul din ochiul aproapelui tău! (Matei 7, 5). A asemănat astfel păcatul aproapelui cu așchia, ‘în timp ce judecata ta cu bârna. Atât de greu este păcatul acesta!
Nici fariseul, care se ruga și mulțumea lui Dumnezeu pentru reușitele lui, nu spunea minciuni, ci adevărul. Și nu a fost judecat pentru aceasta. Pentru că avem datoria să mulțumim lui Dumnezeu, când ne învrednicim să facem ceva bun, de vreme ce El este conlucrătorul și ajutătorul nostru. De aceea, așa cum am spus, fariseul n-a fost judecat pentru că a zis: „Nu sunt ca ceilalți oameni.” Dar când, întorcându-se spre vameș, a grăit: ”Nici ca acest vameș” atunci a fost osândit, pentru că în acel moment a judecat și a păcătuit.
Prin urmare, niciun păcat nu este mai greu, mai rău decât judecarea sau osândirea aproapelui. Pentru că de ce să nu ne judecăm mai bine pe noi înșine și păcatele noastre, pe care le știm cu de-amănuntul, și pentru care vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu? De ce răpim judecata lui Dumnezeu? Ce avem să cerem de la făptura lui Dumnezeu? Nu ne cutremurăm auzind ce a pățit acel mare pustnic nevoitor? El a aflat despre un frate că a căzut în desfrânare, și a zis: „Ah, rău lucru a făcut!”. Nu știți ce lucru înfricoșător ne spune Patericul despre acesta? Îngerul sfânt i-a adus sufletul celui care păcătuise, și i-a zis: „Iată, cel pe care l-ai judecat a murit, deci unde rânduiești să-l așez, în Rai sau în iad?
Oare există vreo vină mai înfricoșătoare decât aceasta? Ce altceva înseamnă cuvântul Îngerului adresat Bătrânului, decât că: „De vreme ce ești judecătorul drepților și al păcătoșilor, spune-mi ce poruncești cu acest suflet nenorocit? ÎI miluiești sau îl pedepsești?” Cutremurat de aceasta, acel Bătrân sfânt a petrecut celălalt timp al vieții lui în suspine, lacrimi, mii de osteneli, rugându-L pe Dumnezeu să-i ierte acel păcat. Și a făcut toate aceste osteneli, chiar dacă căzuse cu fața la picioarele îngerului, și primise iertarea.

Așadar, noi de ce vrem să purtăm grijă de celălalt? De ce vrem să purtăm povară străină? Fraților, avem de ce să ne îngrijim: fiecare să privească la sine însușiși la greșelile lui. Doar a lui Dumnezeu este lucrarea aceasta, doar El știe să îndreptățească și să osândească, cunoaște starea, puterea, situația, harismele, caracterul și posibilitățile fiecăruia. Și judecă în funcție de toate acestea, după știința Lui. Într-un fel îl judecă Dumnezeu pe un episcop, și într-alt fel pe un cârmuitor, într-un fel pe egumen și în alt fel pe ucenic, într-un fel pe bătrân și-n alt mod pe tânăr, într-un fel pe bolnav și în alt mod pe cel sănătos.

Îmi amintesc că am auzit odată ceva legat de vorbirea noastră: o corabie cu sclavi a ancorat într-o cetate. Aici locuia o călugăriță virtuoasă, care se îngrijea foarte mult de sufletul ei. Când a aflat că a venit acea corabie, s-a bucurat foarte mult pentru că vroia să cumpere o fetiță. Se gândea în sinea ei: „O voi lua și o voi crește așa cum vreau, astfel încât să nu cunoască nimic din răutatea și păcatul lumii!”. Deci, a trimis și l-a chemat pe căpitanul corabiei care, într-adevăr, avea două fetițe exact cum vroia călugărița, Imediat a plătit cu bucurie și a cumpărat una.

De-abia a plecat căpitanul de la acea sfântă, s-a îndepărtat puțin, și s-a întâlnit cu o actriță de faimă rea. Aceea a văzut-o pe cealaltă fetiță și a vrut s-o cumpere. S-au înțeles la preț, a plătit și a plecat, luându-o cu ea. Vedeți taina lui Dumnezeu? Vedeți voia Lui nepătrunsă? Cine poate s-o tâlcuiască? Deci, călugărița sfântă a luat-o pe acea fetiță și a crescut-o în frica lui Dumnezeu, obișnuind-o cu toată fapta bună și învățând-o amănunțit despre viața monahală și, în general, despre mireasma poruncilor sfinte ale lui Dumnezeu. A luat-o și actrița pe cealaltă nenorocită, și a făcut-o instrument al diavolului. Ce putem să spunem despre această taină neobișnuită și înfricoșătoare? Amândouă erau mici și au fost vândute fără să știe unde merg. Și una s-a aflat în mâinile lui Dumnezeu, în timp ce cealaltă a căzut în mâinile diavolului. Este cu putință să spună cineva că Dumnezeu va cere de la prima tot cât va cere și de la a doua? Este posibil așa ceva? Și dacă amândouă vor cădea în desfrânare sau în altă greșeală, vor fi judecate cu aceeași măsură? Cum se poate acest lucru? Una a învățat despre judecata viitoare, despre Împărăția lui Dumnezeu, a auzit dumnezeieștile cuvinte zi și noapte. Cealaltă, nefericita, niciodată n-a văzut nici n-a auzit ceva bun, ci dimpotivă, doar pe toate cele urâte și diavolești. Prin urmare, cum este cu putință să se ceară de la amândouă aceeași strictețe față de împlinirea poruncilor dumnezeiești?

Așadar, omul nu știe nimic despre voia lui Dumnezeu. Doar Acela le cunoaște pe toate și poate să judece fără greșeală pe fiecare.

Într-adevăr, se întâmplă câteodată ca un frate să facă vreo greșeală din neștiință. Această neștiință însă îi place lui Dumnezeu mai mult decât întreaga ta viață. Și tu stai și-l judeci și-ți pedepsești sufletul tău? Și dacă odată a căzut în păcat, de unde știi cât s-a luptat, cât sânge a vărsat înainte să facă răul, încât în cele din urmă păcatul lui se aseamănă aproape cu o virtute înaintea ochilor lui Dumnezeu? Pentru că, firește, Dumnezeu vede osteneala și chinurile prin care a trecut înainte să săvârșească păcatul. Astfel, îl miluiește și-l iartă. Deci, Dumnezeu îl miluiește și tu îl osândești, și-ți pierzi sufletul tău? Și de unde știi câte lacrimi a vărsat înaintea lui Dumnezeu pentru păcatul acesta? Tu ai văzut păcatul, dar pocăință nu o știi!

Alteori, se întâmplă nu numai să judecăm, ci să și osândim. (Așa cum am spus altceva este judecata, și altceva este osândirea). Osândirea înseamnă nu numai să judece cineva, dar și să-l anuleze pe aproapele, să-i fie silă ca de ceva scârbos. Desigur, păcatul acesta este mai rău decât judecata și mult mai pierzător.

Cei care vor însă să se mântuiască nu vor lua seamă deloc la greșelile altuia. Aceștia privesc întotdeauna la neputințele lor și, astfel, înaintează duhovnicește. În așa fel s-a purtat cel care a văzut pe fratele său păcătuind și a zis, suspinând: „Vai, mie! Astăzi el, mâine oricum și eu”. Vezi tărie?! Vezi pregătirea sufletului? Cum a găsit pe modul în care să evite osândirea fratelui său? Zicând: „Mâine oricum și eu,” a pus în sufletul său frica și grija pentru păcatele pe care urma să le facă. Și, astfel, a scăpat de osândirea păcatului. Și nu s-a mulțumit până aici, ci s-a așezat pe sine mai jos, zicând: „Acesta se va pocăi de păcatul său, în timp ce eu nu sunt sigur că mă voi pocăi!”

Și noi, nenorociții, judecăm fără reținere, nu întoarcem fața, osândim, dacă se întâmplă să vedem, să auzim sau să bănuim ceva. Și cel mai înfricoșător este faptul că nu ne oprim doar la vătămarea noastră, ci întâlnim și pe un alt frate și imediat ii spunem: „Așa și așa s-a Întâmplat” Astfel îl vătămăm și pe acela, aducând În inima lui păcate. Și nu ne temem de Dumnezeu, ci, în timp ce facem lucrarea diavolească, nu ne neliniștim deloc. Și devenim împreună lucrători cu diavolii, atât spre pierzania noastră, cât și a fratelui.

Și de ce pătimim acestea? Deoarece nu avem iubire. Dacă aveam dragoste, compătimire, am fi evitat să vedem greșelile aproapelui, așa cum este scris: Dragostea acoperă mulțime de păcate (I Petru 4, 8) și în altă parte: (dragostea) nu gândește răul astfel pe toate le rabdă (l Corinteni 13, 5-7) ș.a.

*Continutul acestui articol este doar pentru informare si nu se doreste a fi un substitut pentru sfatul medicului. Pentru un diagnostic corect, va recomandam sa consultati un medic specialist.