În anul 1600, unind cele trei Ţări româneşti, voievodul Mihai şi-a alcătuit o pecete
corespunzătoare noii sale demnităţi. În modul cel mai firesc, el a îmbinat pe o axă verticală stemele celor trei Ţări unite acum într’una singură: vulturul Ţării Româneşti, bourul Moldovei şi cei doi lei care odinioară fuseseră stema Daciei, iar el îi atribuia Transilvaniei, inima vechii Dacii. De o parte şi de alta s’a aşezat pe sine şi pe Doamna Stanca. Nimic neobişnuit aşadar, actul cel mai normal, cel mai logic cu putinţă, cel mai justificat. Dovadă că imaginea, deşi atent studiată, n’a atras atenţia nimănui ca având o semnificaţie mai adâncă decât ce se observă la o primă privire. Şi aşa cum unirea de la 1600 a fost văzută ca o prefigurare a Unirii celei mari de la 1 Decembrie 1918 şi un puternic imbold către aceea, stema lui Mihai Viteazul a fost resimţită ca simbol al unirii şi constituie nucleul stemei naţionale actuale, cea a statului român reunificat.
Sub înfăţişarea lucrului celui mai firesc însă, Providenţa îşi face lucrarea sa.
În stema lui Mihai e evident că perechea umană şi cea a leilor apar astfel, ca perechi, din motive de simetrie, cerute de estetica heraldică. Dar dacă noi am reduce totul la esenţial şi am lua doar câte un exemplar din fiecare simbol, am avea, de jos în sus: figura unui leu, a unui bour, a unui om şi a unui vultur cu aripile desfăcute a zbor.
Dar iată ce ne spune Apostolul şi Evanghelistul Ioan în capitolul 4 al Apocalipsei:
„După acestea, m’am uitat şi iată o uşă era deschisă în cer şi glasul cel dintâi – glasul ca de trâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu mine – mi-a zis: Suie-te aici şi-ţi voi arăta cele ce trebuie să fie după acestea. Îndată am fost în duh; şi iată un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva […] Iar în mijlocul tronului şi împrejurul tronului, patru fiinţe […] Şi fiinţa cea dintâi era asemenea leului, a doua fiinţă asemenea viţelului, a treia fiinţă avea faţă ca de om, iar a patra fiinţă era asemenea vulturului care zboară.”
Aceeaşi viziune, „chipul slavei Domnului”, cu exact aceleaşi patru figuri, a avut-o şi proorocul Iezechiel (cap. 1).
Acestea, aşa cum reiese din textul inspirat, au o importanţă deosebită. Ele se află în acelaşi timp „în mijlocul tronului şi împrejurul tronului” dumnezeiesc, fac deci parte din alcătuirea tronului lui Dumnezeu şi totodată din slava acestuia, din strălucirea pe care tronul o emană în jur.
Cele „patru fiinţe” însă, observăm cu uimire, cu bucurie mare, dar şi cu frică şi cutremur, corespund întru totul celor pe care le vedem în stema lui Mihai Viteazul, şi chiar în ordinea în care acestea sunt dispuse de jos în sus: leul, viţelul, omul şi vulturul care zboară!
Constatarea, cu totul şocantă, ridică întrebarea dacă domnitorul, atunci când şi-a conceput stema, n’a avut în vedere tocmai acest text din Apocalipsă. Dar suspiciunea cade imediat. Mai mult ca sigur, nici el când şi-a conceput stema şi nici generaţiile următoare, care au privit-o nu doar cu interes ci cu o adevărată veneraţie, n’au făcut nici o apropiere între aceasta şi textul din Apocalipsă, tulburătoarea identitate dezvăluindu-se pentru prima oară în rândurile de faţă.
Şi tot o lucrare a Providenţei poate fi observată în destinul iconografic al celor patru „fiinţe” biblice. Absolut misterioase, negăsindu-li-se nici o semnificaţie lămurită, pentru simplul fapt că sunt patru au fost asociate celor patru evanghelişti, figura umană revenindu-i lui Matei, leul lui Marcu, viţelul lui Luca, vulturul lui Ioan. Iar cum în biserici evangheliştii sunt zugrăviţi la baza turlei pe cupola căreia tronează Pantocratorul, cele patru „fiinţe” au fost fixate şi ele în aceste spaţii, fiecare lângă evanghelistul pe care-l simbolizează, ele regăsindu-se astfel „în mijlocul tronului şi împrejurul tronului” Atotţiitorului.
Cui altcuiva, aşadar, decât Providenţei i se poate atribui faptul că în bisericile creştine din întreaga lume stema voievodului valah Mihai Viteazul este prezentă – şi nu oriunde: sub tronul Slavei divine? Şi cui altcuiva decât Providenţei i se poate atribui faptul că simbolurile care alcătuiesc stema lui Mihai Viteazul au fost proorocite de Iezechiel cu 2.200 de ani şi de către Evanghelistul Ioan cu 1.500 de ani mai înaintea voievodului?
Simbolurile raiului viitor, ale celui eshatologic, revelat în Apocalipsă, regăsite absolut întocmai în însemnele unui anumit ţinut pământesc, vin să indice că acesta a fost spaţiul raiului dintâi, al celui terestru. E ca şi cum raiul şi-ar fi pus propria pecete asupra unui anumit teritoriu.
Sursa: Dacia Edenică.