"Ascunse în văzul tuturor, văzute doar de doritori!"

19 − 7 =

twelve + 3 =

“Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădiţa aceea din lemn lăcuit, montată pe perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte.

loading...

Eram încă prea mic ca să ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea la el.

Apoi am descoperit că undeva, înăuntrul acestui aparat, trăia o persoană uluitoare.

Numele ei era “Alo, Centrala” şi nu era niciun lucru pe lumea asta, pe care ea să nu-l ştie. Alo, Centrala – putea să-ţi spună numărul oricui şi, în plus, ora exactă.

Experienţa mea, cu acest duh închis într-o sticlă, a venit într-o zi când, în vreme ce mama era în vizită la o vecină, iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniţă, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribilă şi nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune.

Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat, până am ajuns la scară.

Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului şi l-am dus la ureche. “Alo, Centrala!”, am strigat în microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau două, apoi o voce joasă şi clară mi-a ajuns la ureche: “Centrala”.

“Mi-am rănit degetul” – m-am smiorcăit eu în telefon, iar lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam o audienţă.

“Mămica ta nu este acasă?”- urmă întrebarea.

“Nu este nimeni acasă în afară de mine” – am bolborosit.

“Iţi curge sânge?” – m-a întrebat vocea…

“Nu, ” – i-am răspuns. “M-am lovit cu ciocanul şi acuma mă doare tare rău…”.

“Poţi să deschizi răcitorul?” – m-a-ntrebat ea. I-am spus că pot.

“Atunci ia de acolo o bucăţică de gheaţă şi ţine-o lipită de degeţel” -spuse vocea.

După aceea am început să chem “Alo, Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecţia de geografie, iar ea mi-a spus unde se află Philadelphia. M-a ajutat şi la matematică.

Ea mi-a spus că veveriţa, pe care o prinsesem în parc cu o zi înainte, mănâncă fructe şi alune.

A venit apoi o zi în care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat “Alo, Centrala” şi i-am spus vestea asta tristă. Ea m-a ascultat şi a început să-mi spună lucruri pe care, de obicei, oamenii mari le spun copiilor ca să-i liniştească. Am întrebat-o, “De ce se întâmplă ca păsările, care cântă atât de frumos şi aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie să se sfârşească într-o grămăjoară de pene, pe fundul unei colivii?”.

Cred că ea mi-a înţeles afectarea, pentru că mi-a spus încet, “Wayne, ţine minte întotdeauna, că mai sunt şi alte lumi în care se poate cânta”.
Altădată, la telefon, “Alo, Centrala!”.

“Centrala” – mi-a răspuns vocea cunoscută. “Cum se scrie cuvântul fix?” – am întrebat-o.
Toate astea se întâmplau într-un mic orăşel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celălalt al ţării, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea. “Alo, Centrala” rămăsese în cutia aceea din lemn de mahon, din vechea noastră casă. N-am mai încercat să fac acelaşi lucru cu telefonul modern, strălucitor, din locuinţa nouă.

Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversaţii din copilărie m-a urmărit pretutindeni. Adesea, în momente de incertitudine şi neputinţă, mi-am reamintit acea seninătate şi acel sentiment de siguranţă, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cât de răbdătoare, de înţelegătoare şi bună la suflet trebuie să fii fost ea, ca să-şi piardă atâta timp cu un mic băieţel ca mine.

După câţiva ani, am făcut iaraşi drumul către vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escală la Seattle. Aveam o jumătate de oră între avioane.

Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fără să mă gândesc, am format numărul operatorului din orăşelul nostru de baştină şi am spus: ”Alo, Centrala!”.

Miraculos, am auzit aceeaşi voce joasă şi clară, pe care o cunoşteam atât de bine.

“Centrala.” Nu plănuisem asta, dar m-am auzit spunând: “Poţi să-mi spui cum se scrie cuvântul fix?”.

O pauza lungă. Apoi, vocea aceea catifelată mi-a răspuns: “Cred că degeţelul tău s-a vindecat până acum”.

Am râs. “Deci, tu eşti, într-adevăr” – i-am spus. “Mă-ntreb dacă ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea”.

“Iar eu mă-ntreb” – zise ea – “dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii şi aşteptam cu bucurie chemările tale, zi de zi…”.

I-am spus cât de mult m-am gândit la ea de-a lungul anilor şi am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora.

“Cu plăcere” – mi-a spus ea. “Întreabă de Sally”.

M-am întors la Seattle peste trei luni. O altă voce mi-a răspuns la “Informaţii”.
Am întrebat de Sally.

“Sunteţi un prieten?” – m-a întrebat.

“Da, un foarte vechi prieten…Wayne….”.

“Îmi pare rău să-ţi spun asta” – mi-a spus ea. “Sally a lucrat doar o jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă. A murit cu cinci săptămâni în urmă”.
Înainte de a apuca să agăţ receptorul, mi-a spus: “Un minut, ai spus că te cheamă Wayne?”. “Da” – i-am răspuns.

“Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru d-ta. L-a scris pe o hârtie, în caz că ai să suni. Ţi-l citesc”.

Mesajul ei era: “Spune-i că sunt şi alte lumi în care se poate cânta. El va şti la ce mă refer”.
I-am mulţumit şi am atârnat receptorul. Ştiam la ce se referea Sally…”

Sursa: Gândri Ortodoxe

loading...

*Continutul acestui articol este doar pentru informare si nu se doreste a fi un substitut pentru sfatul medicului. Pentru un diagnostic corect, va recomandam sa consultati un medic specialist.