"Ascunse în văzul tuturor, văzute doar de doritori!"

17 − fourteen =

two × 3 =

Toti credem ca stim ce este dragostea si ca stim sa iubim. De fapt, foarte adeseori stim doar sa ne infruptam din relatiile omenesti. Credem ca iubim un om pentru ca avem un sentiment de deliciu fata de el, pentru ca ne este bine cu el – insa iubirea este ceva mult mai mare, mai pretentios.

In dragoste exista trei aspecte. In primul rand, omul care iubeste da, vrea sa dea. Pentru a da insa, pentru a da in chip desavarsit, pentru a da fara sa-i provoace durere celui care primeste, trebuie sa stie sa dea. Cat de des dam nu din dragoste, dragoste adevarata, plina de abnegatie, generoasa, ci pentru ca atunci cand dam creste in noi sentimentul propriei importante, propriei grandori! Ni se pare ca a da este un mijloc de a ne afirma, de a ne dovedi noua insine si celorlalti propria importanta. A primi de la cineva e insa foarte dureros in aceste conditii. Dragostea poate da numai atunci cand uita de sine, cand omul da – cum a zis unul dintre scriitorii germani – asa cum canta pasarea, din prisosul inimii: nu pentru ca ii este pretins, stors darul, ci pentru ca a da este o cantare a sufletului, este o bucurie in care poti sa te uiti pe tine insuti de dragul bucuriei altuia. Aceasta dragoste, care stie sa dea, este mult mai rara decat ne inchipuim, scrie altarulcredintei.md.

Pe de alta parte, dragostea trebuie sa stie sa primeasca – dar a primi este, uneori, cu mult mai greu decat a da. Stim cu totii cat de chinuitor este sa primesti ceva, sa accepti o binefacere de la un om pe care fie nu-l iubesti, fie ca nu-l respecti; este ceva injositor, jignitor. Vedem aceasta la copii: cand cineva pe care ei nu-l iubesc, cineva in a carui dragoste ei nu cred, le da un cadou, le vine sa il calce in picioare, pentru ca ii jigneste pana in adancul sufletului. Si iata pentru a sti sa dai si sa primesti trebuie ca dragostea celui care da sa uite de sine, iar cel care primeste sa il iubeasca pe cel care da si sa creada neconditionat in dragostea lui. Trimitandu-si una dintre monahii sa ajute saracilor, ascetul occidental Vincent de Paul i-a zis ”Tine minte: o sa iti trebuiasca toata dragostea de care e in stare inima ta ca oamenii sa-ti poata ierta binefacerile…”. Daca ne-am aduce aminte de lucrul acesta, ne-am mira mai putin ca cei din jur ne cer ajutor si-l primesc de la noi fara bucurie, cateodata chiar cu strangere de inima.

Chiar si atunci unde atat a da, cat si a primi e o sarbatoare, o bucurie, mai exista insa si o alta latura a dragostei, de care noi uitam. Este vorba de jertfelnicie. Ea consta in aceea ca omul sa fie gata, din dragoste fata de altul, sa se dea intr-o parte. Si lucrul acesta este de mare insemnatate. Caci uneori se intampla astfel intre sot si sotie: ei se iubesc unul pe altul puternic, tare, gingas, cu bucurie. Si unul din ei este gelos pe sot sau pe sotie – nu datorita cuiva din prezent poate fi pusa sub semnul intrebarii iubirea lor, ci datorita trecutului. De exmplu, sunt indepartati prietenii sau prietenele din copilarie; sunt impinse undeva in adancul amintirilor trairile din trecut. Cel ce iubeste la nebunie ar vrea ca viata sa inceapa numai din clipa intalnirii cu cel iubit. Iar tot ce a fost inainte, toata bogatia vietii, sufletului, relatiile i se pare primejdios – acest ceva care traieste in afara de el in sufletul fiintei iubite. Acesta este unul dintre lucrurile cele mai primejdioase. Si cel care iubeste trebuie sa accepte taina trecutului ca atare si s-o ocroteasca, sa o pastreze; trebuie sa admita ca in trecut au fost astfel de legaturi ale fiintei iubite cu parintii, cu prietenii, cu prietenele, astfel de intamplari de viata la care el nu va fi partas altfel decat printr-o iubire ocrotitoare, gingasa, plina de respect. Si aici incepe domeniul ce poate fi numit ”al credintei”: al credintei nu doar in Dumnezeu, ci si a unui om in celalalt.

Omul incepe sa-l iubeasca pe altul fiindca deodata, pe neasteptate chiar pentru sine insusi, vede el ceva ce nu a mai vazut niciodata. Se intampla ca tinerii, fetele sa apartina unui cerc comun, sa traiasca alaturi, sa lucreze impreuna, sa ia parte la viata sociala. Si deodata cel care pana atunci nu era remarcat de nimeni devine centrul interesului altcuiva din cercul acela; intr-un anumit moment, un om l-a vazut pe altul nu doar cu ochii, ci cu o anumita patrundere a inimii si a mintii. Si omul acela, care era doar unul dintre multi, devine deodata unic. El apare atunci cu o noua frumusete, cu noua profunzime, cu o noua insemnatate. O astfel de viziune poate sa tina intreaga viata. Dar cateodata, dupa ce trece o vreme, viziunea aceasta paleste. Si iata ca in acea clipa intra in scena credinta – credinta iata in ce sens: credinta ca incredintare ca ceea ce a fost vazut candva, iar acum a devenit nevazut, este neindoielnic. Cu aceasta credinta toti traim mai mult sau mai putin. Exista momente de intalniri deosebite, profu-nde, tulburatoare; dupa aceea ne intoarcem la viata obisnuita: dar ajungand din nou fata in fata cu omul legat de acea traire, stim ca ceea ce vedem noi nu e intregul om, ca in el exista o profunzime pe care acum n-o mai putem zari. Si ne raportam la omul acela intr-un fel nou.

Mitropolitul Antonie de Suroj,”Taina Iubirii”, Bucuresti, ed. Sophia, 2009, p.74-78

loading...

*Continutul acestui articol este doar pentru informare si nu se doreste a fi un substitut pentru sfatul medicului. Pentru un diagnostic corect, va recomandam sa consultati un medic specialist.