"Ascunse în văzul tuturor, văzute doar de doritori!"

eighteen − eight =

5 × two =

Marturisesc, pentru mine, marinarii sunt oamenii care ne coloreaza vesnic, povestile copilariei. Niste aventurieri fermecatori, sortiti pe viata cautarii, urmand o cale mereu fascinanta si grea ce vine din adancurile lumii.

Astfel ca, o fata-marinar, sefa de promotie la Academia Navala, singura fata ofiter de velatura pe cea mai frumoasa nava – blazonul Marinei Romane – bricul Mircea, inseamna o istorie de doua ori uimitoare, scrie avantaje.ro.

Dar ce inseamna de fapt pentru o fata optiunea unui drum in care zi de zi sa iti masori fortele cu imensitatea miscatoare a marii? E ciudat poate, e dificil, fabulos, pragmatic ori teribil de complicat? Si cat o costa, sufleteste, o astfel de alegere pentru toata viata?

Este poate o nonconformista, o curajoasa fara limite, sau pur si simplu o tanara frumoasa si inteligenta ce are incredere in simtul propriilor proportii si alege sa le impuna vietii?

„Domnisoara aspirant’ Laura Zburlea va deveni curand cea mai tanara locotentent al Marinei Militare

Cautand raspunsuri la aceste intrebari am cunoscut-o, am admirat-o si recunosc, am invidiat-o din prima clipa, pe „domnisoara aspirant’ (cum trebuie sa i te adresezi militareste, dupa regulament) Laura Zburlea.

Laura este „marinarita’ incepatoare, este ofiter aspirant, comandant grup vele prova si va deveni curand cea mai tanara locotentent al Marinei Militare, a facut deja doua marsuri, traversare de-a lungul Mediteranei si Marii Negre, comandand la punte manevrele cu panze ale bricului Mircea si, fiindca a absolvit Academia anul trecut cu cea mai mare nota, a avut dreptul sa-si aleaga viitorul loc din marina.

Si dupa Scoala de Aplicatie a ales bricul Mircea, perla marinei noastre si una dintre singurele nave cu panze din lume. L-a ales fiindca il iubeste, de la primul pas facut, in urma cu patru ani, pe puntea lustruita de generatii de studenti. S-a indragostit de silueta zvelta si inconfu-ndabila, cu catargele inalte si prova perfect desenata si aici a ramas, desi munca pe un vas cu panze este mult mai grea decat pe unul de lupta, modern, cu motoare uriase.

Comandant de velatura

Subtire si zambitoare, viitoarea domnisoara locotenent pare la inceput un pic stingherita de atentia care o inconjoara. Calcatura sigura, elastica, cu umerii drepti si pieptul impins inainte. Surprinzator insa, in ciuda farmecului ei si a impactului „special’ pe care il are aerul de aventurier romantic, cu aerul departarilor in priviri, cuvantul care o caracterizeaza este normalitate.

Uniforma neagra ii deseneaza delicat silueta si naste putina ezitare, dar imediat descoperi dincolo de epoleti si insemne, o personalitate originala din cap pana in picioare. Ai putea spune ca ceea ce traieste ea e o aventura feminina intr-o lume rezervata de veacuri barbatilor.

Dar competenta, mintea ascutita ca o lama de otel si sangele rece, te conving ca aventura este de fapt putere de a invinge. Asa sunt eu. Ma agat de o idee, dar apoi sunt extraordinar de constiincioasa. Defect de premianta, nu?’

O optimista fara leac, romantica, da, dar si ind3p3nd3nta, Laura a infruntat orice opozitii si prejudecati cand a decis sa aleaga si si-a vazut de drumul ei, cu toate ca stia ca nu va fi unul usor. „Am fost mereu o adepta a perfectionarii si cred ca investitia in dezvoltarea profesionala, este componenta importanta a carierei cuiva. De aceea pozitia de acum, de la comanda grup vele, nu am privit-o ca pe un premiu, ca pe o aventura cu un procent de risc asumat, ci ca pe un pas inainte, o recunoastere intr-un loc unde eram deja cunoscuta, acceptata si apreciata, unde demonstrasem deja ce pot si reusita era de asteptat’, spune Laura, nu fara o doza de mandrie legitima.

Aici pe bric, Laura a invatat ca poate fi ascultata de echipaj pentru ceea ce stie si poate, nu pentru ceea ce este. Comanda la velatura, manevra panzelor in arborada pentru a prinde vantul bun este esentiala pentru drumul navei, iar pentru a manevra perfect vasul trebuie sa stii tot timpul ce ai de facut si sa stii ca n-ai voie sa eziti.

Este acolo o teama, teama de greseala, de manevra gresita de ordinul dat aiurea dar teama asta nu are voie sa te complexeze. Laura e constienta ca va trebui sa lupte mai mult decat altii, dar stie si ca autoritatea unui ofiter marinar depinde de pregatirea sa. „Daca stii perfect ce ai de facut, de la navigatie, harti, vele, arme, cursuri, comenzi si pana la frecatul puntii si la ciorba la cazan, atunci echipajul te respecta si te urmeaza. Atunci ai autoritate’.

200 de oameni la bord

De fapt, spune ea, viata in Academia Navala si la bordul navei scoala Mircea- bricul unicat mondial- nu-i usoara dar nici atat de dura cum te-ai astepta sa fie, nici chiar la marsurile lungi de luni de zile, in mare deschisa. Asa inveti, spune Laura, de la A la Z tainele marinariei. Pe hartie dar si practic apoi, cu mainile, cu ochii si cu umarul pus la treaba. Nimic nu-i la voia intamplarii. Nimic nu se omite, uita ori trece cu vederea. Afli ca marinaria nu e doar asa, cum e prin filme: o poezie, o plimbare lina cu vasul peste valuri.

E munca. Munca din greu. Si sudoare. Maini julite de asprimea franghiilor, spatele incovoiat sub raceala otelului, muschii incordati tragand de parame ori de ramele barcilor grele echipate cu nu stiu cate randuri de vasle lungi de vreo trei metri, ori ale celor mici, care se cheama pui’.

De fapt, rade ea, cu orele de urcat in velatura, cu invergarea navei- o operatiune complexa si laborioasa care dureaza cateva zile si unde munceste tot echipajul permanent impreuna cu studentii si cadetii – apoi cu trasul la rame si toata conditia fizica de care are parte, s-ar putea spune ca antrenorul ei de fitness este chiar marina.

Mai sunt si ochii impaienjeniti de soare si arsi de vanturile aspre venite din largurile marii, dormitul sub punte in hamac, dupa o zi lunga de manevre, corvoada si alergatura, traiul zi si noapte alaturi de un echipaj de 200 de oameni, cat incap pe bric, ori masa in comun, la cantina, adevarata mancare buna si destula cu cate patru feluri dimineata, doua la gustare si iarasi patru la pranz.

Sunt apoi inca multe: marea rea de gradul nu stiu cat, cu valuri care te apleaca la 45 de grade, cand cealalta femeie de la bord, bucatareasa, trebuie sa lege oalele de argaz ca sa poata da de mancare oamenilor si cand te apuca raul de mare, oricata vechime ai avea, dar si carturile nesfarsite, fara somn, cu privirea tinta pe sonare si cu fiecare luminita verzuie sau rosietica ce palpaie acolo pe ecran insemnand ceva. Un ceva pe care tu trebuie sa-l intelegi, sa-l descifrezi clar, fiindca pe mare vietile altor oameni depind de profesionalismul tau…

Despre matelotaj si matisaj

Vorbeste si vorbind povestea ei tese o vraja si isca un noian de lucruri de care habar n-aveam, amestecate intr-un limbaj codificat aproape misterios. Unghiuri de banda, dansul perpendicular pe hula, mare rea de trei la patru, carma banda, alura sub vant, drum general sud, puntea barcii, vantul opt la care te adapostesti sub banda, viteze in noduri pe ora, ruliul de larg…

Aflu ca nava scoala Mircea implineste anul acesta 80 de ani de cand a intrat in serviciu si va reface intr-un mars istoric – de 8300 de mile marine, cu 12 escale si echipaj complet inclusiv 20 de cadeti straini – traseul urmat in 1939, la aducerea ei in tara de la santierele navale din Hamburg unde a fost
construita, apoi ca va face o incursiune pe Dunare, ceea ce nu s-a mai facut din 2002, dupa reparatia capitala.

Aflu apoi ca facutul nodurilor chiar este o materie de curs, cu ore de practica, care se cheama matelotaj. Adica sa inveti sa faci noduri. Noduri marinaresti, dintr-alea complicate pe care nu stii cum le mai poti desface. Aflu ca istoria cu marinarul care s-a inecat pentru ca nu stia sa inoate e doar un banc ori ca matisajul inseamna sa faci… impletituri. Un fel de tricotaj fara ace, facut cu palmele goale, din funii rezistente de urzica, groase cat degetul.

Auzind-o si stiindu-i varsta, abia trecuta putin de 20 de ani, te intrebi daca nu cumva vede viata prea usor. Dar vazand-o acolo, pe bric, catarata pe scarile de franghie pana in varful catargului, adunand velele, ducand fara sa cracneasca poveri grele ori tragand la rame pe marea agitata, te convingi ca nu-i vorba de asa ceva.

Laura gandeste profu-nd, cu maturitatea omului deja trecut prin viata si se exprima fara ezitari. Are opiniile ei, simtamintele ei, dorintele si idealurile ei. Stie exact ce vrea si impresia de „fata cu capul in nori’ dispare in fata „femeii-ofiter de marina’. Are un aer de pustoaica pusa pe sotii, dar la prima ocazie simti otelul de dedesubt.

Marina e mai mult decat ce vezi in filme

„Nu cred sa existe femeie care sa nu fi visat la viata romantica din filme. La aventura marii. Cu imensitatea din fata ta, cu prova vasului spintecand valurile si cu o iubire din povesti. Marina insa e mult mai mult de atat. Eu chiar simt viata asta, e ceva fantastic si de nepovestit. Dar sunt dureros de constienta ca nu asta e lucrul cel mai important. Frumusetea se poate spulbera, marea poate deveni rea, poti sa pierzi totul. Si ce ar mai ramane?

Poate amintirile frumoase, poate cercul auriu de pe epoleti pe care noi, in marina, il numim ochiul lui Nelson’, in amintirea amiralului de la Trafalgar, care este semnul invingatorilor… nu stiu. Sigur insa, iti va ramane puterea de a rezista si apoi viata care merge inainte, ca un semn al victoriei. Si sufletul de marinar. El ramane’, surade nitel enigmatic marinarita iar vorbele ei suna ca un secret dezvaluit cu greu. Sunt cuvinte ce pot ascunde in spatele lor o viata de om.

Loading...

*Continutul acestui articol este doar pentru informare si nu se doreste a fi un substitut pentru sfatul medicului. Pentru un diagnostic corect, va recomandam sa consultati un medic specialist.