"Ascunse în văzul tuturor, văzute doar de doritori!"

eight + 11 =

5 × four =

Vantul suiera cu putere, rupand crengile fragile ale copacilor neputinciosi. Copilul cu ochi senini se plimba prin camera rece, sperand sa se incalzeasca putin; pe masa saracacioasa zacea o foaie mototolita pe care vantul o purtase aproape de casuta unde locuia sarmanul suflet si o jumatate de creion primit de la un vecin marinimos.

Salteaua rupta gazduia o fetita de o frumusete covarsitoare, invelita cu doua paturi vechi care o protejau de frigul din incapere, scrie altarulcredintei.md.

Plimbarea prin camera isi facuse efectul; dupa cateva minute, copilul se incalzeste indeajuns pentru a-si duce la indeplinire idea ce i s-a nascut de cateva zile in sufletul curat.

Cu sfiala se indreapta spre masa si incearca sa indrepte foaia dar, dupa cateva incercari nereusite, renunta si, luand jumatatea de creion, incepe sa scrie:

„Bunului meu Dumnezeu.

Doamne, iti multumesc pentru cele doua paturi primite de la vecina Anca… datorita acestor paturi, surioara mea nu este nevoita sa indure frigul atat de aspru. Este atat de frumoasa, ca un ingeras; ea ma determina sa continui lupta cu saracia, iar Tu imi dai puterea necesara pentru a razbi. Doamne, stiu ca Tu mi-ai trimis creionul prin intermediul acelui om bun, iar vantul a primit porunca de la Tine sa imi aduca aceasta foaie.

Iti multumesc, Bunule Dumnezeule!

Aseara Te-am vazut intr-o icoana din biserica unde am intrat pentru putin timp. Erai atat de bland si de smerit incat ma simteam stanjenit, iar zambetul Tau dulce… o, zambetul Tau mi-a bucurat inima umpland-o de o dulceata de negrait. Tare mult mi-ar placea sa fiu acum cu Tine, dar nu o pot lasa singura pe surioara mea. Imi amintesc cu dor si cu dragoste de povestile pe care mama ni le spunea intr-un grai atat de suav si de frumos seara, inainte de culcare… erau povesti duioase, cu oameni buni, cu oameni sfinti, erau povesti despre Tine, erau povestile copilariei mele care mi-au descoperit cel mai frumos dar: pe Tine, Dumnezeule.

Uneori ma simt singur. Ce prostut sunt, nu-i asa? Stiu ca Tu esti undeva, langa mine si ma privesti cu iubire iar uneori, poate, ma strangi in brate si, chiar daca nu Te vad, inima mea Te simte sau ar trebui sa Te simta.. da, de aceea ma simt singur… inima mea nu Te poate simti.

Dumnezeul meu, iti multumesc pentru fiecare bataie a inimii, pentru bucuria de a trai si de a avea astfel sansa de a Te cunoaste. Invata-ma, te rog, sa Te iubesc. Cu lacrimi in suflet, copilul Tau.”

Incheind scrisoarea, o pune intr-un plic pe care scrie numele destinatarului. Isi priveste surioara si surade induiosat cand aceasta zambeste, din cand in cand, in somn; pasind incet pana langa saltea, se pune in genunchi, saruta fruntea fetitei dupa care iese afara din camera, indreptandu-se spre posta.

Vantul rece trecea cu usurinta prin hainutele subtiri si rupte, biciuindu-i trupusorul fraged. Dupa cativa metri parcursi, o voce impunatoare il opreste.

– Unde te duci, baiete?

Copilul se intoarce timid. In fata lui statea o femeie inalta, cu ochi negri si stralucitori ce exprimau un caracter puternic.

– La posta. Vreau sa trimit o scrisoare.

Femeia priveste plicul din mainutele care acum se inrosisera din cauza frigului.

– Posta este in drumul meu. Iti duc eu scrisoarea.

– Dar…

– Nici un „dar”. Este prea frig afara si nu vreau sa te imbolnavesti.

Dupa un moment de tacere, baiatul ofteaza usor si ii da scrisoarea. Ii multumeste respectuos, retragandu-se tacut.

Ramasa singura, priveste scrisoarea care o atragea intr-un mod inexplicabil. Citind numele destinatarului zambeste suav si, ascultandu-si inima, incepe sa citeasca. Cuvintele au lasat-o fara cuvinte, zeci de minute plangand fara incetare.

Au trecut doua zile de la aceste evenimente. Frigul s-a accentuat, pustiind cu rasuflarea sa de gheata micul oras. In camera rece, baietelul isi tinea strans in brate surioara, cantandu-i incet la ureche versurile copilariei invatate de la iubita sa mama.

Se aud scurte batai in usa; copilasii se privesc tacuti unul pe celalalt. Dupa cateva clipe, curios dar si precaut in acelasi timp, baiatul se ridica si, cu miscari lente, deschide usa. Ceea ce vede ii paral1zeaza pentru scurt timp trupusorul, impiedicandu-l sa reactioneze in vreun fel.

In pragul usii era o cutie mare pe care scria „Din partea lui Dumnezeu, pentru copilul cu lacrimi in suflet.” Nu exista cuvinte care sa descrie bucuria care a cuprins cele doua suflete inocente, lacrimile lor cristaline si zambetele curate ilustrand cel mai bine emotiile prin care treceau.

Din spatele unui perete cu aspect neingrijit priveau doi ochi negri inlacrimati cu sclipiri duioase ce tradau o pace interioara si o bucurie tainica izvorata dintr-un gest marunt care pentru cei doi copii era un adevarat dar divin.

Inima femeii care citise in urma cu doua zile scrisoarea, se induiosase atat de mult incat, cu ajutorul acelui baiat, reusise sa-L gaseasca in inima ei pe Dumnezeu si, din preaplinul inimii, sa daruiasca bucurie. Cu adevarat Dumnezeu lucreaza in si prin oameni, iar fiecare gest frumos pe care il facem semenului nostru este pentru el un dar de la Dumnezeu, iar pentru sufletul nostru, o mangaiere divina.

*Continutul acestui articol este doar pentru informare si nu se doreste a fi un substitut pentru sfatul medicului. Pentru un diagnostic corect, va recomandam sa consultati un medic specialist.