"Ascunse în văzul tuturor, văzute doar de doritori!"

2 × 1 =

15 − ten =

Nu poţi forţa pe cineva să se schimbe şi să te amăgeşti cu expresii de genul: „o să îşi dea seama, o să se schimbe situaţia cândva”. Dacă simte să facă acest lucru, persoana respectivă se schimbă singură, cu sau fără ajutor, o poţi accepta aşa cum este.

Uneori ne ambiţionăm să rămânem într-o relaţie, mai mult sau mai puţin conştient, doar că această ambiţie ne costă… Schimbarea nu se petrece fără riscuri.

Şi da, nu vom fi niciodată mulţumiţi prea mult timp. Mai ales dacă lipseşte divinitatea din viaţa noastră.

„Trebuie să iubim în aşa fel încât să oferim persoanei care primeşte iubirea noastră sentimentul libertăţii. Iubirea nu este o navă ce trebuie ancorată. Iubirea trebuie lăsată să plutească, dar fără a slăbi timona. Desigur nu este uşor, dar recompensa răsplăteşte efortul. Trebuie să ne eliberăm de această idee a sclaviei consimţite care ne subjugă.

Este adevărat că o relaţie creşte având ca fundament iubirea, dar, în acelaşi timp, poate aduna motive pentru a pleca.

Chiar dacă nu e uşor, a construi o relaţie satisfăcătoare şi de calitate depinde şi de posibilitatea ca cei doi membri să se poată bucura de un timp rezervat întinderii propriilor aripi, dedicat îngrijirii şi exersării lor în zbor. Este vorba despre o relaţie în care coacţiunea, dar şi zborul libertăţii sunt la fel de importante.

Uneori aripile noastre devin leneşe şi se acomodează la obişnuinţa vieţii de cuplu. Ne conformăm liniştii oferite de rutină şi ne relaxăm atât de mult, încât totul se transformă în monotonie. Monotonia se transformă în plictiseală şi apatie, condiţii care ne fac să uităm cum e să te înalţi în zbor. Alteori, aripile noastre sunt rănite, iar zborul ne face rău.

Poate că le-am rupt atunci când le-am înlănţuit sau poate în timpul unui zbor disperat în care ne-am lovit de indiferenţa proprie, devenind inutile pentru mult timp.

Putem să ne justificăm în toate felurile, dar nu putem să ne lamentăm că nu putem zbura.

Membrii cuplului trebuie să se ajute, să incite ridicarea în zbor a partenerului, astfel încât fiecare să poată vedea lumea de la înălţimea libertăţii.

Spunând doar „la revedere”, „cine ştie?”, „poate…” e ca un salut fără întoarcere, fără a mai putea păşi peste urmele propriilor paşi. Un fel de „adio!” cu voce tare. A nu spune „Adio!” înseamnă uneori să laşi o fereastră deschisă spre durere, spre deziluzie şi spre dezamăgire.

Speranţa moare ultima, iar pentru o cauză pierdută este mai bine să spui „Adio!”, să respiri profund şi să te eliberezi.

Şi chiar în momentul în care spui „Adio!”, se întâmplă să apară cineva care să te îmbrăţişeze atât de tare, încât inima să ţi se topească din nou. Poate că nu va fi săptămâna viitoare, poate nu lunile ce vor urma, dar se va întâmpla. Când învăţăm să renunţăm la momentul oportun, cu toate riscurile asumate, atunci sufletul nostru va fi liber pentru a spune „bun venit!” cuiva sau la ceva care merită cu adevărat.

Teama de singurătate, de necunoscut ne face să punem puncte de suspensie, să spunem doar „la revedere” în loc de „Adio!”. Dar această singurătate este necesară pentru a descoperi de cine sau de ce anume avem nevoie. Este ca şi cum am rupe lanţul, ne-am elibera şi facem loc pentru noi întâlniri.Niciodată să nu spui altădată…”

Sunt cuvintele Ieromonahului Filipescu, pline de învățăminte și iubire. Ne bucurăm să ascultăm astfel de povețe!

Vezi și cum să trăiești și să prosperi dacă ești o persoană foarte sensibilă

Loading...

*Continutul acestui articol este doar pentru informare si nu se doreste a fi un substitut pentru sfatul medicului. Pentru un diagnostic corect, va recomandam sa consultati un medic specialist.