Auzi adesea pe câte un bunic spunând că al său nepot la care ține foarte mult este prea acaparator, în sensul că pe el nu-l interesează decât propria lui persoană, ce-o să i se-ntâmple lui, ce lucru bun poate smulge de la acesta.
Este durerors să bănuiești că un om drag este egoist, că tu contezi mai puțin pentru el, decât el pentru tine.
La o anumită vârstă, între patru și șase ani, să nu ne sperie predispoziția copilului de a raporta totul la propria ființă, la dorințele sale
Dar egocentrismul, natural până la o anumită vârstă, nu trebuie confundat cu egoismul, cu exagerata iubire de sine de mai târziu. Orice om, în fond, se iubește. Cusurul începe odată cu abuzul.
Copilul, în mod paradoxal, este în același timp orientat către lumea dinafara lui, în dorința expresă de a-și lărgi cercul cunoștințelor și, totodată, se orientează către lumea lui interioară, în ciuda faptului că nu-i copt încă pentru a se cunoaște și a se putea aaliza cât de cât exact.
Până la un anumit moment, pentru el, primează aprig drepturile sale, necesitățile sale. Mai târziu sunt înțelese și necesitățile celorlați. Există un interval de timp-la prima copilărie- între egocentrismul net și recunoașterea nevoilor celorlalți oameni.
Când acest interval se prelungește, putem vorbi de înstalarea egoismului
Egoistul refuză să se situeze pe un plan secundar de subordonare, în folosul altora, el reprezintă totul, lui i se cuvin satisfacțiile de orice ordin, dorințele sau instinctele lui primează.
Extremele acestei situații sunt copiii hiperprotejați și, dimpotrivă, copiii neiubiți. Și unii și alții pot fi socotiți rămași în urmă, întârziați în procesul de maturizare, fiindcă în ultimă instanță egoismuleste o manifestare retrogradă, o primă dovadă a faptului că un individ se cramponează să fie imobil, fixat într-o vârstă depășită de mult (în speță într-o vârstă mică, preșcolară).
Un bun model de adult de casă sprijină părăsirea acestei subiectivități maxime. Așa se întâmplă într-o familie în care părinții se ajută reciproc în toate, spre deosebire de familia în care tatăl, pe de o parte, și mama pe de alta, duc un fel de viață paralelă.
Să zicem că tatăl vine acasă, citește ziarul, pleacă duminică la meci, face scandal când îi lipsește un nasture de la camășă sau când mîncarea nu e destul de caldă la sosirea lui pe la șase dimineață de la un șpriț cu colegii.
În schimb, mama e obligată vrând-nevrând să ducă în spinare greutatea întregii gospodării, răspunderea lecțiilor copilului, să mai fie și veselă, îngrijită, plăcută mereu, calmă și fericită
Această poziție a tatălui față de propria soție are un efect negativ în desfășurarea procesului de maturizare a copilului. Din raporturile din familie depinde într-o foarte mare măsură înlăturarea pericolului reprezentat de spectrul egoismului și al autoadulării, care-și are întotdeauna debutul în copilărie.
Citește aici de ce nu este bine să forțăm copiii să mănânce!
Simpla iubire a părinților nu îndepărtează de la sine pericolul egoismului. De obicei, când copilul începe să dea dovadă de egoism, este cazul ca părinții să analizeze atent situația raporturilor din familie, ierarhia de valori instaurate în familie, ideile greșite în care acesta începe să creadă.
Un articol de Ileana Mlădinoiu