Trăim în modernismul vitezei. Fugim în fiecare zi, nu știm nici noi spre ce ne îndreptăm, însă ne pregătim zilnic pentru un maraton…
Ne hrănim cu obiecte, ne învăluim în lucruri de preț, însă uităm să îi dăm sufletului ce-i mai scump, aprecierea…
Aprecierea pentru că suntem extrem de norocoşi, doar prin simplul fapt că existăm, uităm să ne bucurăm de minunăţiile ce ne înconjoară, ba chiar mai mult, distrugem aceste frumuseţi.
Care-i prețul? Pentru ce vindem frumosul din noi și din jurul nostru?
Am uitat oare că scopul final al vieții nu este reprezentat de averi, case, mașini sau alte lucruri materiale?
A, ne aducem din când în când aminte, însă pentru puțin timp, atunci când ne apare în cale o situaţie nedorită, pentru care am da toate lucrurile materiale doar să devenim ca înainte. După ce ne revenim, reluăm cursul vieții moderne…
Care au fost ultimele lucruri pe care le-ai spus părinților tăi?
Ai alergat constant pentru „a fi fericit!” și i-ai uitat. Ei te așteptau acolo, simpli, triști și ascultători. Ce ai câștigat, bani? Mai ai timp să îi cheltui? Mai ai timp să îți faci părinții fericiți? Ai mei încă trăiesc și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta! Pentru simplul fapt că mai am zile de petrecut alături de ființele vieții din sufletului meu.
Vezi tu, părinții încearcă să țină pasul cu viața modernă. De ce? De dragul nostru, să poată să ne fie alături prin orice metodă. Recunoaște, tu nu te-ai enervat niciodată pe părintele tău pentru că te ruga să îi explici cum să folosească noua tehnologie? Poate că voia doar să petreacă timp cu tine, nu era atât de fascinat să descopere metode prin care rupe legăturile fizice, reale cu oamenii…
Adesea ne învinuim părinții, îi judecăm…
Mai târziu realizăm că ar fi trebuit să îi apreciem mai mult. Au luptat atât pentru ca noi să devenim adulții de azi. Eu fac parte din generația născută în anii 90 și le sunt recunoascătoare părinților pentru că au luptat în 89 ca noi să fim mai liberi. Din păcate, nu am știut ce să facem cu libertatea… Am fost asemeni unui porumbel eliberat din colivie. Nu știam încotro să zburăm, am aterizat pe asfalt și… Și realitatea nu a mai lăsat nimic din noi, nici măcar o pană…
Oare vom fi capabili să realizăm cât de norocoși suntem?
Nu, nu suntem capabili, căci nici măcar nu ne gândim la asta, nu avem timp… Avem probleme superficiale la care să ne gândim, cele legate de existența de zi cu zi, nu?
Dacă viața asta apare la întâmplare și dispare la fel? Noi nu mai existăm, vin alții, cu alt modernism al prezentului și se adaptează mai bine în țărișoara asta…
Ce ai face dacă mâine nu ai mai avea ocazia să simți gustul mâncării gătită de mama ta, să fii îmbrățișat cu adevărată afecțiune și bucurie?
Dragilor, trăim o singură dată și este mare păcat să nu ne bucurăm de viață!
Suntem prea prinși în lucrurile mici, făcute mari cu voia societății. Lucruri fără de care credem că nu am putea supraviețuii. Curată iluzie deșarte…
Societatea este înșelătoare, ne „păcălește” că suntem mari oameni, iar lucrurile care chiar ar trebui să fie mărețe sunt interpretate ca fiind nimicuri.
Cum trăiau strămoșii noștri? Ei de ce erau fericiți, deși nu trăiau prezentul modern? Acest prezent lipsit de câte-i trebuie… Ei aveau vieți scurte și grele, dar nu se plângeau.
Când ai fost ultima dată la teatru? Apreciem valorile țării după ce nu mai sunt și asta pentru că suntem superficiali…
De ce actorii din teatre sunt plătiți prea puțin și mor singuri, în colbul vieții moderne? Nu-i de ajuns să îi aplaudăm pe ultimul drum, dacă acesta a fost pavat cu tristețe și deznădejde….
Nu spun că mi-aș dori ca de mâine să mă trezesc în Evul Mediu, mă bucur de libertatea pe care o am, deși este un subiect relativ și acesta, însă consider că adevărata fericire izvorăște din echilibru, nicio cale aflată la extreme nu reprezintă o cale de acces către fericire. Apreciază ceea ce ai, muncește pentru țelurile tale și ai grijă de sufletul tău!
Din sufletul vieții amestecate, cu drag,
Alexandra Ungureanu