Acest articol vine în întâmpinarea multor părinți pe care i-am auzit deseori plângându-se că nu mai știu cum să procedeze cu copilul/copiii lor spre a se face ascultați.
Nu mi-am propus să le țin o lecție demonstrativă, ci pur și simplu să le dau câteva repere în drumul către educația copiilor pe care îi au în îngrijire.
Mai întâi, trebuie să avem foarte clar în minte ce dorim de la el (sau de la ei), pentru a ști ce să-i cerem. Să-i cerem de fiecare dată puțin, ca să nu-și depășească puterile.
Când vedem că poate și știe să facă ce i-am spus, îi cerem altceva, formulând noi și noi exigențe.
Să-i stârnim interesul și plăcerea pentru activitatea pe care i-o cerem, spre a-i ușura sarcina: “Ce plăcut este să speli dinții! Ce periuță drăguță! Ce bine este să te joci într-un colt, nu dă nimeni peste tine.”
Să-i ridicăm tonusul psihic, înveselindu-l prinr-un joc cu mama sau o glumă, când i-am cerut să facă un lucru.
Să i se ofere exemplul părinților de: hărnicie, punctualitate, ordine, respect etc. Copilul, ca și adultul, învață repede și foarte mult din ce observă.
Prin puterea exemplului, adoptă mentalitatea și manierele celor din jurul său. La părinți calmi, serviabili, ordonați, respectuoși, găsim copii asemănători.
Să i se organizeze cât se poate de bine și confortabil orice fel de activitate și să fie învățat cum să facă orice lucru. Să nu ne bizuim pe puterea copilului de a înțelege singur ce trebuie și cum trebuie să îndeplinească un lucru.
Să i se satisfacă nevoile din plin, pentru că altfel sunt nemulțumiți, dezechilibrați, preocupați. Se știe că cei nemulțumiți nu pot fi educați. Subliniez aici satisfacerea nevoii de mișcare, activitate și dragoste, care dă mulțumire și echilibru copilului.
Citește aici cele 5 greșeli grave pe care părinții le fac în educația copilului
De asemenea, trebuie să i se arate încredere în calitățile pe care vrem să i le formăm: “Tu mă poți uimi cu hărnicia ta!” Să ne identificăm cu interesele lui, pentru ca să simtă prin aceasta sporul de putere ce trebuie să vină din partea noastră: “aici stăm cuminți, suntem gata la timp, noi putem să ne stăpânim” etc. I se vor crea ocazii speciale pentru a-și exercita puterea de stăpânire.
Să ne sprijimin mereu pe gustul său de efort: “mai încerc”, pe ambiția lui:”vreau să fac”, pe micile lui idealuri: “eu doresc să fiu cu tata”…
Să folosim la timp aprecierile pozitive și negative. Copilul să vadă că ne interesăm de tot ce face el. Controlăm tot ce face bine, dezaprobăm pentru ce nu face cum trebuie. Se vor evita la maximum ironia, cearta în fața altora, cicăleala care obosește și mai ales bătaia care umilește.
Dar ceea ce interesează cel mai mult este arta de a-I comanda, de a-i cere să facă ceva.
Până la 2 ani, copilul este condus direct, luându-l de mână sau în brațe. După aceea, i se dau ordine directe, scurte: “du-te la tata, “adu jucăria”, “hai la spălat”….
După 3 ani, se pt folosi ordinele sub formă sugestivă: “este ora mesei”, “s-a făcut timpul de culcare” etc.
Către 4-5 ani, se pot folosi ordinele sub formă de întrebare: “nu crezi că e timpul de masă”, “unde trebuie să duci mingea”, “nu ți se pare că ai întrecut măsura?”
Ordinele formulate astfel au ca urmare conformismul copilului, dincolo de care trebuie să trecem însă pentru a-i dezvolta gândirea. Pentru aceasta, ordinele vor cuprinde câteva explicații: “pune paharul binișor, să nu se pargă.”
Interzicerile vor fi formulate afirmativ: “jucați-vă în parc unde nu trec mașini”, în loc de “nu vă jucați pe stradă”, “caută să ajungi la timp”, în loc de “nu întarzia.”
Nu se vor folosi prea multe interziceri, deoarece acestea îi diminuează spontaneitatea. Ordinele și interzicerile i se vor adresa cu blândețe, bunătate și dragoste.
Dragostea încălzește și dinamizează, pe când neîncrederea demobilizează. Deci, trebuie câștigată inima copilului, ca toate ordinele să fie executate.
Transformând îndemnurile și ordinele în reguli, acestea câștigă caracter, devenind călăuza copilului când este singur. “Traversăm strada la semnalul verde, “spunem buna ziua când intrăm”, “spunem mamei tot ce facem.”
Ajutat în felul acesta, copilul își asumă sarcinile ce-i revin, primește îndrumările care i se dau, ascultă și îndeplinește ordinele primite, își stăpânește pornirile neîngăduite, dar are și inițiative proprii (voluntar), o purtare bună.
Preocuparea pentru comportarea civilizată a copilului începe încă din al doilea an de viață. Ea se învață, nu este înnăscută sau însușită spontan prin imitație.