Un articol de Claudia Bulacu
Când spunem iubire ne referim la cea mai importantă şi preţioasă lege care a existat vreodată în Univers. Este fundamentul vieţii şi evoluţiei noastre,indiferent cum am privi lucrurile.
Nu se pune problema să definim iubirea,pentru că nu am putea găsi cuvintele potrivite ,dar o putem înţelege şi o putem trăi. Ea îşi are sediul în inimă şi cuprinde toată fiinţa noastră,aici incluzând gândurile,vorbele, faptele şi corpul nostru.
Iubirea este plină de bunătate şi nu caută folosul propriu
Dat fiind faptul că Universul întreg este bazat pe iubire, Cartea Sfântă ne dă o definiţie care nu mai are nevoie de alte adăugiri : « Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată. » ( Corinteni 13:4-8a)
Pentru a fi în acord cu mesajul părinţilor noştri spirituali, iubirea ar trebui să înceapă cu iubirea de sine pentru că în fiecare dintre noi este divinitatea şi a ne iubi pe noi înşine înseamnă a iubi pe însuşi Dumnezeu care şi-a pus scânteia în noi. Prin urmare, iubirea de sine este o datorie,o obligaţie pe care o avem faţă de Creator.
Când spunem iubirea de sine ne referim la tot ce înseamnă respect faţă de corpul nostru (alimentaţie,mişcare, odihnă etc), faţă de gândurile noastre (cele negative ne pot distruge viaţa),faţă de emoţiile pe care le trăim şi noi ştim că emoţiile vin chiar din mintea noastră, acolo unde se găsesc toate condiţionările şi concepţiile noastre la care încercăm să aliniem realitatea pe care o percepem. Cu cât principiile de viaţa sunt sănătoase, cu atât emoţiile care ne însoţesc sunt pozitive, înălţătoare.
Iubirea de sine este confundată cu egoismul
Comportându-ne responsabil faţă de noi înşine suntem capabili să ne comportăm la fel şi faţă de semeni. De multe ori, oamenii confundă iubirea de sine cu egoismul. În accepţiunea înţelepţilor deosebirea dintre cele două se referă la modul în care ne îndeplinim îndatoririle faţă de noi înşine. Când ne luăm viaţa în propriile mâini,cu toate implicaţiile care decurg de aici (gânduri,decizii) şi suntem conştienţi că doar de noi depinde viaţa pe care o ducem, atunci există iubire de sine.
Când,însă, avem pretenţia că ceilalţi să facă ceea ce ar trebui să facem noi înşine pentru viaţa noastră,când le cerem celorlalţi să facă lucrurile în locul nostru (pentru că suntem într-o relaţie,de pildă, şi unul dintre soţi are pretenţii asupra celuilalt) atunci suntem egoişti. Egoismul este sancţionat de către Univers pentru că fiind egoişti, încălcăm liberul arbitru al celuilalt.
În timpul în care el se ocupă de treburile noastre (pentru că i-am cerut-o noi, altfel el nu ar fi făcut-o) în loc să îşi ia viaţa lui în propriile mâini,îşi neglijează misiunea pentru care s-a născut!
Pentru a fi întotdeauna siguri că nu depăşim limitele între iubirea de sine şi egoism, este bine să învăţăm o dată pentru totdeauna că liberul arbitru, lăsat de divinitate fiecărui om, este sfânt şi că el trebuie respectat indiferent de conjunctură şi de persoană. Nimeni nu s-a născut să rezolve treburile celuilalt,nimeni nu are obligaţii faţă de nimeni ! Dacă cineva doreşte să ajute pe celălalt este binevenit, fapta îi va fi răsplătită, dar nu are această obligaţie.